luni, 21 aprilie 2014

Insula

Insula

Publicat in revista literara "Confluente", la Oravita, in 2008

de Iancu C. Berceanu

Afară oamenii forfoteau, care încotro, într-un nesfârşit du-te-vino, de parcă întreaga omenire şi-ar fi trăit, atunci, ultima clipă.
Culcat pe-o parte încercam să mă desprind, cumva, de tumultul ce răzbătea, constant, prin fereastra întredeschisă. Şi eu am fos acolo, în stradă. Şi eu am fost părtaş la zumzetul în care toţi îşi amestecau vocile, tocurile de la pantofi, cheile din buzunar şi claxoanele de automobil. Sătul de ei, am urcat scările şi m-am refugiat în tihna garsonierei de la etajul zece.
Stăteam şi urmăream cursele rapide şi regulate ale ventilatorului. Grilajul genelor se lăsa greu peste realitatea fadă a fiinţei mele. Nu dormeam. Cu toate acestea, mi se părea că o palmă nevăzută se plia uşor pe forma capului meu, cufundându-mă, uşor, în aburul unei mări fără sfârşit.
Din apa oceanului, prin ceaţa deasă, ieşea conturul unui petec de pământ alungit şi uşor bombat, ca spinarea unei balene. Pâlcuri de pădure deasă îl acopereau, în alternanţă cu pajişti şi poieni înflorite. Drumuri de ţară brăzdau câmpurile, iar case mici, din cărămidă roşie, întregeau verdele crud al naturii. Eu mă aflam, deja, pe un deal, în partea de răsărit a insulei.
Construiam o casă. Potrivind cu atenţie bucăţi mari de rocă, le lipeam cu mortar. Oare am făcut zidul suficient de gros? Cred că va trebui să fac pe interior o căptuşeală din lemn. Parcă şi tavanul e prea înalt. Mă tem că toată căldura are să urce sus, iar eu voi dârdâi în continuare, băgând pe foc.
Am coborât de pe schelă şi m-am apucat, icnind, să lovesc un bloc mare de calcar. Îmi şopteam în gând: „Am vrut să fiu deasupra lor. Mi-am ales loc bun, ferit de inundaţii, de băltiri şi noroaie. Izvorul rece îmi va răcori faţa, iar briza mării îmi va aduce aer proaspăt.”
Privirea mea era, însă, mereu aţintită în vale. Un dor mă scormonea lăuntric: mi-era dor de oameni, de casele lor micuţe, acoperite cu stuf. De când am ajuns pe insulă, am fost mereu singur. Singur cu ceilalţi. Pentru că, încă de la început, am urmărit să-mi fac cea mai mare construcţie. Şi nu din cărămidă sau chirpici. Din piatră! Da! Am vrut casă de piatră, acoperită cu ardezie, nu cu şindrilă sau stuf. Simţeam, eu, înăuntrul fiinţei mele că nu sunt ca ceilalţi.
De fapt, nici nu eram. Eu am fost primul cu ideea să-mi fac casă pe deal, primul care a observat cum se revarsă râul şi, mai ales, eram singurul care ştia să cioplească piatra. Ceilalţi ştiau, cu toţii, numai să frământe imala cu picioarele, s-o toarne în forme (tot eu le-am arătat cum se face!) şi apoi s-o ardă în cuptor. Fără teste de rezistenţă, fără calcule, fără... De fapt, ei nu ştiau cum se construieşte. Aveau, doar, un set de deprinderi format în mod empiric, pe care-l practicau cu seninătate şi nu ar fi acceptat în ruptul capului să şi-l schimbe.
Mă pizmuiau cu toţii, deşi îmi zâmbeau frumos şi mă salutau în gura mare, să fie siguri că i-am auzit. De fapt, cred că mai mult doreau să se audă ei între ei cum ştiu să mă respecte.
Din cauza asta, m-am mutat sus, pe deal. Asta le-a pus capac. Toţi care nu puteau să urce până la mine se rugau, în taină, să mă împiedic, să cad şi să mă dau de-a berbeleacul până jos.
Am început să simt, tot mai tare, în piept, apăsarea singurătăţii. O casă mică, din vale îmi făcea cu ochiul...Unica ei fereastră avea, mereu, noaptea, o luminiţă aprinsă ce pâlpâia viu, asemeni unui far la ţărmul mării.
„Gata! Voi lăsa sculele şi mă voi duce acolo, în casa aceea mică, acoperită cu stuf. Acolo îmi voi găsi, în sfârşit, liniştea....”
Cu ochii ţintă spre palele ventilatorului, mă pregăteam să fac acest salt axiologic, dar un scârţâit mi-a tăiat filmul şi mi-a adus în faţa ochilor poza unei făpturi mici de statură, cu părul tuns şi zâmbet ca de copil.
Am dat să alung himera cu mâna stângă, dar buzele ei subţiri şi roşii, m-au întrebat:
-Ce faci ?
Grea întrebare !
-Nimic, am încercat eu să mă eschivez, căutând un răspuns cât de cât adecvat.
Citisem undeva, într-o carte, că o întrebare poate conţine de mii de ori mai mult exploziv decât răspunsul ei.
Ce obicei prost mai e şi ăsta, să întrebi! Mai ales atunci când vezi un om întins pe canapea şi-i dai un „Ce faci?” în loc de „Bună dimineaţa!”. Eu, vă jur, nu o întreb ce face nici când stă în picioare! Şi, totuşi, ea mă întreabă! Da! Mă întreabă, de parcă răspunsurile mele ar izvorî direct din cornul abundenţei. Încă nici asta nu e destul: când mă vede, îmi şi lansează o interogaţie.
-Meditez, Ioana, meditez, am încercat eu să reînnod firul conversaţiei.
-La ce meditezi ?
-Ştii, draga mea, fericirea este cel mai efemer lucru din câte există pe pământ. Trece aşa de repede, că nici nu îţi dai seama când eşti fericit, ci numai când ai fost.
-Las-o baltă ! Zi, mai bine, că nu eşti fericit cu mine şi nu mă mai învârti cu filosofia !
-A, nu, Ioana ! Eu ma gândeam, numai, ce bine ar fi pentru amândoi, dacă am sta într-o căsuţă mică, pe o insulă. Şi să avem o fereastră întreptată spre mare, iar candela noastră să lumineze noaptea ca un far la malul mării. Să fim numai noi doi, să nu avem nici servici, nici tramvai, nici...
-Nici nimic, îmi tăie vorba! Să nu avem nimic! Asta visezi tu, de fapt.
N-a-ţi-o frântă ! Cine dracu' m-a pus să-i zic de insulă ? Mai lipsea, numai, s-i spun cum am lăsat bală cogeamite căsoiul, în vârf de deal, şi circul ar fi fost gata !
De fapt, pentru ce mă mai frământ ? Era vorba, doar, de o insulă, nu de o insulă populată cu Ioana ! Dacă, din capul locului, fata nu făcea parte din vis, de ce să o bag, eu, cu de-a sila ? E ca şi cum ar încerca un imam să-mi arate drumul spre Mecca, în arăbeşte...
Când am întors capul din nou spre ea, dispăruse.
-Ce faci ? Pleci singură, am strigat eu?
Nici un răspuns. Probabil că nu mă aude. Am să-i spun cand se întoarece...
Până atunci, m-am întors pe dreapta, încercând să ajung la poziţia iniţială. Dar, când am închis ochii...am ajuns iarăşi în casa cea mare.



Dudeştii Vechi, 2007