Insula
Publicat in revista literara "Confluente", la Oravita, in 2008
de Iancu C. Berceanu
Afară oamenii forfoteau, care încotro, într-un
nesfârşit du-te-vino, de parcă întreaga omenire şi-ar fi trăit,
atunci, ultima clipă.
Culcat pe-o parte încercam să mă desprind,
cumva, de tumultul ce răzbătea, constant, prin fereastra
întredeschisă. Şi eu am fos acolo, în stradă. Şi eu am fost
părtaş la zumzetul în care toţi îşi amestecau vocile, tocurile
de la pantofi, cheile din buzunar şi claxoanele de automobil. Sătul
de ei, am urcat scările şi m-am refugiat în tihna garsonierei de
la etajul zece.
Stăteam şi urmăream cursele rapide şi regulate ale
ventilatorului. Grilajul genelor se lăsa greu peste realitatea fadă
a fiinţei mele. Nu dormeam. Cu toate acestea, mi se părea că o
palmă nevăzută se plia uşor pe forma capului meu, cufundându-mă,
uşor, în aburul unei mări fără sfârşit.
Din apa oceanului, prin ceaţa deasă, ieşea
conturul unui petec de pământ alungit şi uşor bombat, ca spinarea
unei balene. Pâlcuri de pădure deasă îl acopereau, în alternanţă
cu pajişti şi poieni înflorite. Drumuri de ţară brăzdau
câmpurile, iar case mici, din cărămidă roşie, întregeau verdele
crud al naturii. Eu mă aflam, deja, pe un deal, în partea de
răsărit a insulei.
Construiam o casă. Potrivind cu atenţie bucăţi
mari de rocă, le lipeam cu mortar. Oare am făcut zidul suficient de
gros? Cred că va trebui să fac pe interior o căptuşeală din
lemn. Parcă şi tavanul e prea înalt. Mă tem că toată căldura
are să urce sus, iar eu voi dârdâi în continuare, băgând pe
foc.
Am coborât de pe schelă şi m-am apucat, icnind, să lovesc un bloc
mare de calcar. Îmi şopteam în gând: „Am vrut să fiu deasupra
lor. Mi-am ales loc bun, ferit de inundaţii, de băltiri şi
noroaie. Izvorul rece îmi va răcori faţa, iar briza mării îmi va
aduce aer proaspăt.”
Privirea mea era, însă, mereu aţintită în
vale. Un dor mă scormonea lăuntric: mi-era dor de oameni, de casele
lor micuţe, acoperite cu stuf. De când am ajuns pe insulă, am fost
mereu singur. Singur cu ceilalţi. Pentru că, încă de la început,
am urmărit să-mi fac cea mai mare construcţie. Şi nu din cărămidă
sau chirpici. Din piatră! Da! Am vrut casă de piatră, acoperită
cu ardezie, nu cu şindrilă sau stuf. Simţeam, eu, înăuntrul
fiinţei mele că nu sunt ca ceilalţi.
De fapt, nici nu eram. Eu am fost primul cu ideea
să-mi fac casă pe deal, primul care a observat cum se revarsă râul
şi, mai ales, eram singurul care ştia să cioplească piatra.
Ceilalţi ştiau, cu toţii, numai să frământe imala cu
picioarele, s-o toarne în forme (tot eu le-am arătat cum se face!)
şi apoi s-o ardă în cuptor. Fără teste de rezistenţă, fără
calcule, fără... De fapt, ei nu ştiau cum se construieşte. Aveau,
doar, un set de deprinderi format în mod empiric, pe care-l
practicau cu seninătate şi nu ar fi acceptat în ruptul capului să
şi-l schimbe.
Mă pizmuiau cu toţii, deşi îmi zâmbeau frumos şi mă salutau în
gura mare, să fie siguri că i-am auzit. De fapt, cred că mai mult
doreau să se audă ei între ei cum ştiu să mă respecte.
Din cauza asta, m-am mutat sus, pe deal. Asta le-a
pus capac. Toţi care nu puteau să urce până la mine se rugau, în
taină, să mă împiedic, să cad şi să mă dau de-a berbeleacul
până jos.
Am început să simt, tot mai tare, în piept, apăsarea
singurătăţii. O casă mică, din vale îmi făcea cu
ochiul...Unica ei fereastră avea, mereu, noaptea, o luminiţă
aprinsă ce pâlpâia viu, asemeni unui far la ţărmul mării.
„Gata! Voi lăsa sculele şi mă voi duce acolo, în casa aceea
mică, acoperită cu stuf. Acolo îmi voi găsi, în sfârşit,
liniştea....”
Cu ochii ţintă spre palele ventilatorului, mă
pregăteam să fac acest salt axiologic, dar un scârţâit mi-a
tăiat filmul şi mi-a adus în faţa ochilor poza unei făpturi mici
de statură, cu părul tuns şi zâmbet ca de copil.
Am dat să alung himera cu mâna stângă, dar buzele ei subţiri şi
roşii, m-au întrebat:
-Ce faci ?
Grea întrebare !
-Nimic, am încercat eu să mă eschivez, căutând un răspuns cât
de cât adecvat.
Citisem undeva, într-o carte, că o întrebare poate conţine de mii
de ori mai mult exploziv decât răspunsul ei.
Ce obicei prost mai e şi ăsta, să întrebi! Mai
ales atunci când vezi un om întins pe canapea şi-i dai un „Ce
faci?” în loc de „Bună dimineaţa!”. Eu, vă jur, nu o întreb
ce face nici când stă în picioare! Şi, totuşi, ea mă întreabă!
Da! Mă întreabă, de parcă răspunsurile mele ar izvorî direct
din cornul abundenţei. Încă nici asta nu e destul: când mă vede,
îmi şi lansează o interogaţie.
-Meditez, Ioana, meditez, am încercat eu să reînnod firul
conversaţiei.
-La ce meditezi ?
-Ştii, draga mea, fericirea este cel mai efemer lucru din câte
există pe pământ. Trece aşa de repede, că nici nu îţi dai
seama când eşti fericit, ci numai când ai fost.
-Las-o baltă ! Zi, mai bine, că nu eşti fericit cu mine şi nu mă
mai învârti cu filosofia !
-A, nu, Ioana ! Eu ma gândeam, numai, ce bine ar
fi pentru amândoi, dacă am sta într-o căsuţă mică, pe o
insulă. Şi să avem o fereastră întreptată spre mare, iar
candela noastră să lumineze noaptea ca un far la malul mării. Să
fim numai noi doi, să nu avem nici servici, nici tramvai, nici...
-Nici nimic, îmi tăie vorba! Să nu avem nimic! Asta visezi tu, de
fapt.
N-a-ţi-o frântă ! Cine dracu' m-a pus să-i zic de insulă ? Mai
lipsea, numai, s-i spun cum am lăsat bală cogeamite căsoiul, în
vârf de deal, şi circul ar fi fost gata !
De fapt, pentru ce mă mai frământ ? Era vorba, doar, de o insulă,
nu de o insulă populată cu Ioana ! Dacă, din capul locului, fata
nu făcea parte din vis, de ce să o bag, eu, cu de-a sila ? E ca şi
cum ar încerca un imam să-mi arate drumul spre Mecca, în
arăbeşte...
Când am întors capul din nou spre ea, dispăruse.
-Ce faci ? Pleci singură, am strigat eu?
Nici un răspuns. Probabil că nu mă aude. Am să-i spun cand se
întoarece...
Până atunci, m-am întors pe dreapta, încercând
să ajung la poziţia iniţială. Dar, când am închis ochii...am
ajuns iarăşi în casa cea mare.
Dudeştii Vechi, 2007