“Punk requiem” și
protestul unei generații
Iancu Berceanu
Volumul ”Punk requiem” al
scriitorului și publicistului Goran Mrakic este, la prima vedere, o radiografie
a vieții în Timișoara anilor '90. Dotat cu acuratețea și experiența omului de
presă, acesta reușește să surprindă sub forma unor povestiri o multitudine de aspecte,
de la trăirile intime ale unui adolescent, până la ”filozofia” șoferului de
taxi ori a parlamentarului. Acesta din urmă este surprins ”cu nădragii în vine”
tocmai când făcea un salt cultural fără precedent la înaintașii săi din Marea
Adunare Națională și anume servirea unui meniu la un restaurant chinezesc.
Caracteristic pentru generația ”punk”
este spiritual de frondă, revolta împotriva normelor sociale existente (dar nu
neapărat învechite). Uzând de pana ascuțită a ziaristului, scriitorul timișean
desființează, încă din primele pagini, mitul abundenței și fala specific bănățenilor.
”Șpaisul” plin și ordinea firească pentru locuitorii de altădată ai acestui
spațiu apasă greu pe sufletul tânărului dornic de experiențe ontologice
diferite de cele pe care i le oferea Variașul natal sau calmul plat al
străzilor din cartierul timișoarean ”Mehala”. Evadarea se impune, atunci, ca un
modus vivendi, necum ca o reacție împotriva regimului comunist de la sfârșitul
anilor '80. Remarcabile sunt ironia densă și umorul macabru – tipic balcanice –
pe care le strecoară în povestea tragic a unei fete răzvrătite care a luat calea surghiunului peste ocean.
Dealtfel, parcurgând povestirile
ce compun volumul, observăm cum toate actele de revoltă se topesc implacabil,
fie în ridicol, fie în crematoriul săracilor din New York. Tânărul revoltat,
privit ca subiect arhetipal, încearcă din răsputeri să depășească limitările pe
care i le impune majoritatea, dar niciodată nu încearcă a de depăși pe sine. Barosul
greu al ”majorității” apasă greu oriunde, chiar și în America. Fuga din
Timișoara la New York nu înseamnă altceva, de fapt, decât înlocuirea unei
majorități cu o alta.
În galeria personajelor
principale care animă cele 35 de povestiri se impune colectivitatea, sublimată
printr-un ”homo comunnis”, pe care scriitorul îl surprinde punctual în mai
multe ipostaze. Oricare ar fi masca ce-I este atribuită, acesta este mereu
prins în vâltoarea luptei pentru realizare. În acest context ratarea social și materială
apar ca fapte de bravură, ca dovezi ale siritului de frondă, a curajului de a
fi ”altfel”. Cu o generație în urmă, hipioții evadau în metaforă, onirismul și
comuniunea cu natura fiind pentru aceștia ceea ce protestul, revolta, fronda și
disprețul nedisimulat a ajuns să fie pentru generația evocată în acest volum. Mesajul
direct și scrisul anticalofil susțin edificiul estetic al cărții.
Orașul este caracterizat alegoric
prin bucătăria unei garnizoane militare în care tânărul își ispășește, disciplinat,
stagiul militar obligatoriu. ”Abundența fetidă a haosului” este metafora care
surprinde cel mai bine urbea care colcaie de oameni cu destine schingiuite de
prefacerile grăbite ale ”perioadei de tranziție”. Viața este ca un ocean umflat
de furtună. Totuși, din loc în loc se pot distinge și petice de ”normalitate”.
Unul dintre acstea este Baba Lenka, dar, și ea, se autoizolează, încăpățânată,
în microcosmosul casei sale din Mehala. Întâmplarea pune față în față două lumi
diametral opuse: lumea babei în care casa avea o valoare sentimental incomensurabilă
și lumea unui ”afacerist” din anii '90 –pentru care banii pot cumpăra orice,
mai cu seamă casa unei femei bătrâne și lipsită de mijloace de trai. Practic,
aici s-a întâlnit omul epocii anterioare pentru care casa insemna ”cămin” și
reprezenta microuniversul de care viața lui este legată indisolubil si omul ”vremurilor
noi” pentru care orice construcție locuită reprezintă un imobil care poate fi
tranzacționat.
Nici viața onirică a
personajelor nu este mai roz. Coșmarul cotidian se extinde perfid până în cele
mai intime cotloane ale conștiinței. Personificarea ”zoon-ului” interior
găsește ca formă de expresie șobolanii.
Pentru cititorul care a trăit
ultimul deceniu al secolului trecut cartea este un prilej de rememorare a
etosului social de atunci, zgâlțâit, parcă, spasmodic de durerile facerii ”lumii
noi”.
Pentru cei care sunt mai tineri decât
personajele lui Goran cu cel puțin 10 anișori, cartea poate fi un prilej de
meditație, de forare profundă a originilor civilizației care domnește astăzi.
În tot acest periplu printre
întâmplări și personaje caracteristice ”perioadei de tranziție” reperele sunt
relative. Tehnologia, care ar fi trebuit să-l sprijine pe om, se manifestă
agresiv încă din primele pagini. La un moment dat, după circa 30% din parcursul
cărții, un GPS distrat de muzica lui Chris Rea își duce posesorul pe fundul
unei prăpastii. Atunci ”The road to hell” se impune indiscutabil ca imn al
eposului evocat.
Mai departe, periplul va depăși
cumpăna dintre milenii, lăsând în urmă chipuri unsuroase, danturi știrbe, halbe
de bere și tricouri cu ”Megadeth”. În locul lor, tânărul devenit reporter consemnează
prefacerea bișnițarului în om de afaceri, iar bodega sfârșitului de veac XX se transformă
într-un club fițos, în care ”Berea se vinde la preț de cocaină”. Pe cât de
bogată în întâmplări era taverna ”La doi căcați”, pe atât de aglomerat și plin
de sunet era clubul din povestirea ”Nightclubbing”. ”Fake-urile”, îmbrăcămintea
strălucitoare – ”de firmă” - și anonimatul înghesuielii din local destituie
fără drept de apel toposul visceral în care s-a clădit generația deceniului
anterior.
Cum fiecare epocă își are răzvrătiții ei, odată cu trecerea în mileniul III, punkerul
ciufulit este înlocuit în funcție de cître ”anonimul virtual”, care lucrează
discret, pregătind ”salvarea” omenirii din gheara ”ocultei mondiale”. Genul acesta
de ”atoateștiitor” nu acceptă să fie contrazis, pentru că reacția lui nu este,
în sine, rodul unei cauzalități, ci constatarea unei stări de fapt. Am fi
tentați să punem un semn de echivalență între acesta și tânărul care deschide
paginile acestei cărți. De data aceasta, însă, conflictul dintre generații nu
mai are legătură cu vârsta subiecților, pentru că ruptura de plan ontologic
este de altă natură și este propulsată de cu totul alt inventor axiologic. Generația
”punk” evocată la începutul volumului se revolta împotriva lumii, clamând
zgomotos dreptul la fericire și libertate de expresie, dar fără a se
dezarticula de viața cotodiană. Expectanțele lor erau întreptate spre factorii
decizionali ai vremii, de la care
pretindeau o lume mai echitabilă, sinceră și natural. Astăzi, însă, ”anoimul
virtual” dă piept cu forțe nevăzute și pregătește asiduu o ”apocalipsă” pentru
stăpânii din umbră.
Acest ”infanterist invizibil” se vede
însărcinat cu o misiune nobilă, care
transcede banalul cotidian, spre deosebire de tânărul ciufulit care se upta cu
părinții, profesorii și cu vecinii de pe stradă pentru dreptul de a se simti
bine si normal în bocanci si în tricou cu ”semnul păcii”.
Asistăm la o schimbare de paradigmă,
atât a societății ca întreg, cât și a conflictelor care survin. Microuniversul
care odinioară îl sufoca pe tânărul rebel în bocanci a colapsat după anul 2000.
Atunci se naște o altfel de ”revoluție” și anume a individului care se vede o ”încarnare
a Sfântului Gheorghe”, iar misiunea sa este de a salva lumea imaginară în care
trăiește. În acest context, apelul la normalitate, la satisfacerea nevoilor
firești, viscerale, ale individului uman transpare ca o constantă ce urmărește
întreg parcusul cărții.
Cartea se încheie rotund, tot printr-un act de
revoltă. De data aceasta scriitorul ia poziție împotriva ”populației tinere
retardate și dependente de reality-show-uri”. Într-un acces de furie îndreptat
împotriva lumii depersonalizate, indiferente și puternic fetișizate, autorul
împarte câte o pală sau un șut în fund fiecărui pesonaj pe care îl întâlnește
pe ”Corso-ul” social de astăzi, sancționând, simbolic, fetișurile care au năpădit
metastazic ethosul contemporan.
La final, autorul se lasă purtat
de o Dacia 1310 printre ”gunoaiele fermecătoare” care însuflețeau idilic
strățile, colțurile și gangurile Timișoarei de altădată. Veritabila ”mașină a
timpului” îi dă ocazia să mai trăiască odată în lumea borcanelor de sticlă
pline cu bomboane de ciocolată, a merdenelelor proaspete și a bancnotelor cu ”Bălcescu”. Tonalitatea nostalgică a ultimelor pagini se articulează
în mod coerent cu titlul volumului ”Punk
requiem”.
Dudeștii
Vechi,
06.12.2015
