Celălalt labirint

Încă din zorii civilizației omul parcurge firul vieții marcând treceri prin încercări care îi relevă
și îi întăresc capacitățile.
Una din probe - evocată de grecii antici - este cea a labirintului.
Nomad prin natura sa, omul este un căutător înnăscut. Sedentarismul este doar o stare exterioară.
El va căuta întotdeauna noi orizonturi, chiar dacă zidurile orașului sau pereții camerei de locuit
îi limitează posibilitățile de explorare a mediului fizic.
Labirintul nu este o invenție ab nihilo, ci o stare permanetă a conștiinței interioare, pe care omul a materializat-o într-un spațiu finit, dar care își multiplică posibilitățile.
Scriitorul argentinian evocă, printr-o tehnică a epicului desăvârșit de limpede, experiențe ale lumilor paralele. Totul porneșete de la întâmplări simple, desprinse din banalul cotidian.
La începutul seriei de șase povestiri din volumul ”Celălalt labirint” universul paralel este sugerat prin visare. Până la final se conturează și alte modalități prin care personajele intră în contact cu diferite straturi ale realității.
Cu o sclipire de geniu, scriitorul argentinian postulează, în preludiul ultimei povestiri ”Realitatea (aidoma marilor orașe) s-a extins și s-a ramificat în ultimii ani. Aceasta a avut influență asupra Timpului: trecutul se îndepărtează cu o rapiditate inexorabilă.”

Artist vizual Cristina Lihat

"S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascali"

Interviu Cenăzeanul 5 / 2017

"S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascali"

- Stimate domnule profesor Iancu Berceanu, sunteți, iată, de câtva vreme, profesor la Școala Gimnazială din Cenad. Dar cine este omul care se află dincolo de funcția dvs. didactică din satul de pe malul Mureșului? (locul de naștere, studii etc. etc.)

- Răspuns: M-am născut la Oravița, în urmă cu 36 de ani. Studiile mi le-am început la Liceul Teoretic ”General Dragalina” , pe care l-am reprezentat la Olimpiada de geografie, faza națională, în 1998. Apoi am urmat cursurile Facultății de geografie, la UVT. Am obținut licența în geografie în 2004, iar, apoi, masteratul, în 2006.

- Când sunt mici, copiii sunt întrebați ce anume vor să se facă atunci când vor fi mari. Desigur, în această fază, dorințele lor coincid cu cele ale părinților. Nu am vrut să vă întreb ce ați vrut să fiți când veți fi mare, ci vă invit să analizăm mecanismele care decid cu adevărat prima sau primele profesii ale unui individ. Care sunt acestea și cum acționează asupra unui tânăr?

- Răspuns: Când am avut vreo 10 – 12 anișori îmi doream să mă fac marinar. Pe atunci citeam cu nesaț cărțile lui Jules Verne. Mai târziu, când am ajuns licean, am descoperit geologia. De la biblioteca orășenească, de la un prieten inginer geolog și de la vecinii mei (o familie de ingineri geologi) am citit tot ce am prins. Am studiat singur pietrele, scotocind cu ciocanul prin dealurile din jurul Oraviței. Atunci m-am văzut geolog, descoperind noi bogății și dând o nouă tinerețe bătrânului oraș natal. Îmi doream să fac ceva pentru orașul meu. Patriotismul local mi-a fost insuflat de prietenii mei mai mari de la ”Clubul intelectualilor”, Clubul ”Speo Caraș”, Cenaclul ”Mihai Novac”. Îi vedeam scriind și lansând cărți, susținând prelegeri publice, dezvelind statui, organizând vernisaje, tabere de literatură și artă, etc. Mie îmi plăceau științele pământului. După ce am participat la Olimpiada națională în clasa a X-a, m-am cufundat într-un maldăr de volume de geografie și geologie și m-am apucat să fac și eu ce făceau ei. Am început prin a explora zona din jurul orașului cu un ciocan și o lupă. Mi-am umplut camera de bolovani și de cărți. La facultate am ajuns repede o figură notorie, pentru cunoștințele mele de geologie – având în vedere faptul că geografii se îndrăgostesc mai greu de o știință ancorată adânc în fizică și chimie. În învățămând am intrat ”din prima”. Am optat pentru singurul post disponibil în Județul Timiș: liceul din Dudeștii Vechi. Aveam nevoie de un loc de muncă care să-mi permită să merg la cursuri la masterat și, mai ales, să am timp să studiez. Nu aveam intenția să fac din profesorat o carieră. Voiam să fac masteratul și apoi să merg la doctorat. Însă … în acei ani nu am avut mijloacele materiale necesare să merg la doctorat. Așa că m-am obișnuit cu ideea că sunt și voi rămâne profesor. În consecință, am aprofundat didactica, mi-am luat toate gradele și am căutat să-mi perfecționez strategia de lucru la clasă. Gradul I mi l-am susținut cu o lucrare de didactică, nu de geografie. Am studiat și am experimentat strategii moderne în predarea geografiei. Am făcut și ceva inovații. Atașamentul pentru locul în care trăiesc mi-a rămas bine înrădăcinat din anii când am crescut la Oravița. Mi se pare natural să fac ceva pentru Cenad. Uitându-mă în urmă la traseul urmat de mine la catedră, pot să spun: pofta vine mâncând.

- Haideți să punem punctul pe „i“.  Care sunt (au devenit) în ziua de astăzi modelele pentru copiii și adolescenții?

- Răspuns: Răspuns sec și nu chiar surprinzător: oamenii de succes. Iar copiii văd succesul în oamenii bogați, în sportivi și în vedetele care se plimbă pe ecran. Când cresc un pic mai mari devin mai realiști și constată că succesul îi așteaptă peste hotare, la volanul unui camion sau în preajma unui neamț bătrân. Indiferent de vârstă, însă, rămâne o constantă: banii. Modelele demne de urmat sunt oamenii care au bani.

- Experimentele care s-au tot făcut și se fac în sistemul românesc de învățământ în ultimul sfert de veac au dus până într-acolo că până și miniștri și prim-miniștri sunt acuzați de plagiat. Adică de copiat cu nerușinare. De notele mici pe care le iau cam prea multe cadre didactice în cursa pentru titularizare ce să mai spunem? Ce e de făcut pentru a ieșidin această fundătură?

- Răspuns: Aici pot să vă dau un evantai de răspunsuri … În primul rând, notele sub 5 la examenul de titularizare reflectă pregătirea sumară a candidatului. Cauzele acestei pregătiri sumare sunt multiple: cursurile se fac de multe ori într-o manieră formalistă, studenții nu sunt motivați să aprofundeze, iar examenul de titularizare nu aduce cu sine o carieră tentantă: salariu modest, navetă, etc. Apoi, de ce să nu recunoaștem, absolvenții mai bine pregătiți își doresc să rămână în Timișoara sau să plece în străinătate (urmând calea unui câștig mai bun). Încă un factor este lipsa concurenței: absolvenții de facultăți umaniste, care au urmat și cursurile modulului pedagogic, sunt tot mai puțini, printre altele, și din cauza unui număr destul de redus de studenți din zona noastră. Asta din cauză că în ultimii 10 ani rata de promovabilitate la Bacalaureat a scăzut la jumătate față de începutul anilor 2000, iar dintre ”bacalaureați” sunt mulți tineri care nu au mijloacele materiale necesare pentru a urma o facultate. Dintre cei care merg, totuși, la facultate, cei mai mulți se îndreaptă spre domeniul tehnic, medical sau cel de afaceri. S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascăli.

- Abandon școlar, lipsă de supraveghere părintească etc. etc. Iată că am ajuns la Proiectul ROSE, despre care ați scris în numărul anterior al revistei noastre. Pot aplica doar liceele sau și școlile gimnaziale?

- Răspuns: Proiectul ROSE este doar pentru licee. Eu sper să se deschidă în curând o linie de finanțare și pentru ciclul gimnazial.

- Cer ar însemna acesta din punct de vedere practic? Altfel spus, care pot fi activitățile concrete?

- Răspuns: Practic proiectele ROSE au în vedere creșterea nivelului de pregătire al absolvenților de liceu (țintind, pe termen mediu – lung, spre o ameliorare a calității forței de muncă). Aceasta se face prin activități de remediere a dificultățior de învățare (meditații), creșterea motivației elevilor prin activități educative (inclusiv prin consiliere psihologică), creșterea frecvenței elevilor la cursuri prin activități atractive de genul colectivelor sportive și al excursiilor, dotarea cabinetelor școlare cu mijloace moderne de învățare (aparatură de laborator, tehnică IT, etc.), realizarea unor activități practice în genul atelierelor, cenaclurilor, grupurilor de dezbatere, etc.

- Ce înseamnă pentru dvs. a fi cadru didactic?

- Răspuns: Acum înseamnă mult. În studenție nu mi-am dorit să mă fac dacăl, ci am vrut să fiu cercetător. Am descoperit această meserie pas cu pas, în primii 5-6 ani de practică. Îmi place să ajut oamenii din jurul meu și să fac ceva practic, cu rezultate vizibile. Asta se întâmplă când intru în clasă și elevii nu știu decât puține sau chiar nimic despre subiectul lecției, iar când se sună pentru pauză, văd că rămân cu ceva din ce au făcut împreună cu mine. 

- Am constatat că vă implicați în diverse activități extraprofesionale. Ce vă determină să o faceți, mai cu seamă că e vorba mai mult de muncă voluntară?

- Răspuns: Pur și simplu am învățat, de-a lungul anilor, să fac mai multe lucruri. Am fost întotdeauna o fire explorativă, curioasă. Ajung să fac în majoritatea cazurilor muncă voluntară pentru că pur și simplu ceea ce fac eu nu se remunerează. De pildă, îmi place să scriu și să-i învăț și pe alții să scrie. Îmi place să scriu proiecte culturale sau educaționale, să organizez excursii, etc. Dar toate acestea nu se regăsesc în statul de plată al ministerului.

- Cum găsiți atmosfera și Școala Gimnazială din Cenad? Se pot face și alte activități decât cele impuse în programa școlară?

- Răspuns: Îmi place Școala din Cenad. Cu elevii comunic și empatizez bine. Printre colegii profesori mi-am făcut prieteni încă din primele zile. Cât despre activitățile extracurriculare de care m-ați întrebat … răspunsul e simplu: se pot face multe lucruri, numai să existe voință și mijloacele necesare. 

- Puțină lume cunoaște faptul că, în afara catedrei, aveți preocupări în domeniul cultural și istoric. Dezvăluiți câteva dintre acestea.

- Răspuns: În afara orelor de curs preocuparea mea prinicipală, aș putea spune, este cititul. Am și scris câte ceva. Am încercat ficțiunea, însă, literatura este, pentru mine, ca o haină bine croită, dar, la care nu mi se potrivește culoarea. Nu sunt artist, însă îmi place compania artiștilor, mai cu seamă scriitori. Acest gust l-am deprins din adolescență, când mergeam la cenaclu. Istoria mi-a plăcut de când am început să citesc, pe la vreo 6 anișori. Am publicat câteva studii de geografie istorică în revistele ”Clio” și în ”Terra”. Am scrise mai multe lucrări – care necesită, bineînțeles, retușuri – de geografie și geografie istorică a Banatului, mai cu seamă despre orașele mici din județul nostru. Lucrarea mea de grad didactic este rezultatul unor cercetări și experiențe mai vechi. De fapt am scris o serie de lucrări mai mici, din care am tăiat și am remodelat o lucrare despre strategiile moderne de predare a geografiei. Am scris și alte eseuri pe teme pedagogice. Nu le-am publicat pe hârtie, ci le-am urcat pe blogul meu –www.iberceanu.blogspot.ro. Acolo se vede și rezultatul unui joc pe care l-am început acum vreo doi ani: când citesc o carte care îmi cade cu tronc, îi fac o recenzie și o postez acolo. Îmi lipsește mult lumea literară și etosul cultural în care am crescut la Oravița. Acum toată lumea e preocupată numai să facă bani și să dobândească notorietate. Sunt puțini oameni cu care poți discuta despre cărți. Un tânăr cu rădăcini tot în Oravița a făcut un grup pe facebook în care s-au adunat câteva mii de oameni ca mine și acolo mai pot schimba impresii.

- Cum ați descoperit revista „Cenăzeanul“?

- Răspuns: Demult, cred că acum vreo 10 ani, un prieten mi-a dat un număr al revistei, apoi am aflat despre Asociația ”Concordia” și am citit unul din anuare. De ”Morisena” știu de pe site-ul ”Banaterra”.

- Ce anume credeți că-i lipsește acestei publicații și cum s-ar putea îndrepta lucrurile?

- Răspuns: Tuturor publicațiilor tipărite le lipsesc cititorii. De vină nu este difuzarea, ci un complex de factori: timpul care este, aparent, tot mai scurt, lipsa unei culturi a lecturii în ultimii 20 de ani (dublat și de subfinanțarea bibliotecilor și a lăcașelor de cultură), bombardamentul informațional din media virtuală, aparenta suficință a televizorului.

- Sunteți și coautor la monografia comunei Dudeștii Vechi. Acesta a fost motivul pentru care ați acceptat să vă implicați nu doar la redactarea „Cenăzeanului“, ci și a revistei „Morisena“?

- Răspuns: De fapt în spatele tuturor acestor activități se află o cauză comună: sunt profesor și face parte din datoria mea față de comunitate să ofer și altceva în afara orelor de curs: o carte, un articol, un program cultural, o excursie cu elevii.  

- Cenadul se bucură deja de câteva lucrări de istorie. În opinia dvs.,  ce lipsește pentru a se „rotunji“ istoria fostei Urbs Morisena?

- Răspuns: O carte dedicată învățământului cenăzean. Aici a fost atestată cea mai veche școală de pe teritoriul României. Din câte cunosc, la Cenad și-au desfășurat activitatea mai multe școli (sau aș putea spune generații de școli), cu sisteme de educare diferite. Cred că istoria învățământului reflectă foarte bine spiritul unei comunități.

- Cum credeți că v-ați putea implica într-o asemenea activitate?

- Răspuns: Cercetând și scriind. Îmi doresc să fac o serie de studii monografice pe această temă. Îmi va lua timp, dar am sentimentul că merită.

- O ultimă întrebare: în calitate de profesor, ce anume vă doriți cel mai mult?

- Răspuns: Îmi doresc ca din lecțiile mele elevii să rămână cu cât mai multe lucruri folositoare.

A CONSEMNAT DUSAN BAISKI

Articol preluat din http://www.cenad.ro/cenazeanul/cenazeanul_5_2017.pdf

IMAGINI DIN EXCURSIA CU SCOALA VALCANI 18 NOV 2017

Steinbeck și calea spre Rai

Steinbeck este un povestitor nemaipomenit. El reuseste sa faca ceea ce un mare critic roman, contemporan cu el, George Calinescu, spunea ca trebuie sa faca un scriitor: să retopească realitatea într-o formă nouă, creind, astfel, un nou univers. Sunt tentat să laud și mai mult talentul acestui prozator american, dacă mă gândesc că nu s-a lăsat dus de valul suprarealismului - la modă în perioada lui de debut - și a urmat o cale deschisă cu un secol înaintea lui de Charles Dickens. Scriitura lui dovedește, încă o dată, că lucrurile bune nu se prăfuiesc niciodată.

Cât despre cartea asta ... pot spune ca ”omul sfințește locul”. Topoinimul a fost dat, fără îndoială, de un alb venit aici prin secolul XVIII și care a făcut analogie cu tema biblică. Însă, parcurgând filele celor doisprezece povestiri, nu poți să nu fii marcat de fatalismul întâmplărilor evocate și de tragismul personajelor care s-au perindat în aceste locuri. Contrastant, am putea spune. Însă, calea spre Rai nu este întodeauna netedă, ci marcată de încercări sisifice.

"Cenăzeanul" - Nr. 4 / 2017 PROIECTUL ROSE ÎN ”COLȚUL VESEL”

Proiectul ROSE în „Colțul vesel“

ROSE este acronimul de la „Romanian Secondary Education Project“, un proiect amplu care își propune reducerea abandonului în învățământul secundar și terțiar.

Pentru licee una din principalele ținte este creșterea ratei de promovare a examenului de bacalaureat. De asemenea se are în vedere și creșterea ratei de participare a absolvenților la acest examen. Aruncând o privire asupra ratei de promovare a „examenului de maturitate“ suntem tentați să zâmbim optimiști. De la 44,41% în 2012, procentul celor care au reușit la acest examen a ajuns anul trecut la 66,7 %, iar în iulie 2017 a sărit de 72,9 %, urmând ca acest rezultat să mai urce un pic după sesiunea din august.

Însă, în spatele cifrelor se pot ascunde realități mai puțin îmbucurătoare. Suntem familiarizați, de cel puțin un deceniu, cu tonul pesimist al întreprinzătorilor care se plâng de calitatea tot mai slabă a tinerilor candidați pentru locurile de muncă pe care le oferă. Pe de altă parte, universitățile se confruntă cu un număr tot mai mic de candidați la admitere. Am putea să căutăm o explicație în exodul tinerilor peste granițele țării. Însă, nici cifrele de acolo nu acoperă deficitul. Răspunsul îl găsim în numărul tot mai redus de absolvenți cu diplomă de bacalaureat. Nici numărul de absolvenți ai clasei a XII-a nu arată mai bine. Atunci, care să fie explicația ? Simplu: tot mai puțini elevi promovează clasa terminală a liceului, iar dintre aceștia doar o parte se înscriu la Bacalaureat. În plus, raportările privind abandonul și insuccesul școlar (corigență, repetenție, medii scăzute la purtare din cauza absențelor) nu arată bine.

De asemenea, statistica ne arată că suntem pe ultimul loc în U.E. la poderea absolvenților de studii superioare: 19% față de media UE de 32%.

Pornind de la aceste realități, precum și de la semnalele transmise de instituțiile abilitate din teritoriu, în 2015 Ministerul Educației a contractat un împrumut de 200 milioane euro de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare din care va finanța Proiectul ROSE. Acesta se va implementa în 7 ani (2015 - 2022) și are în vedere creșterea calității învățământului (și, implicit, a calității forței de muncă) prin programe de pregătire suplimentară a elevilor, desfășurarea de activități extrașcolare care să îi atragă pe elevi la școală, îmbunătățirea dotării materiale a liceelor, programe de consiliere psihopedagogică pentru elevii care fac parte din grupuri vulnerabile (cazuri sociale, copii cu părinți plecați în străinătate, copii provenind din familii monoparentale, aparținători ai grupurilor etnice, copii din zone rurale îndepărtate de oraș etc.). Pe lângă creșterea promovabilității la Bacalaureat se urmărește reducerea ratei de abandon școlar și creșterea nivelului de pregătire profesională și intelectuală a tinerilor.

Zona adiacentă orașului Sânnicolau Mare a avut, în ultimii ani, rezultate la învățătură mai slabe decât media județului (care, de asemenea, este cu puțin sub media națională), în pofida nivelului de trai mai ridicat al populației și a accesului la instituții de învățământ liceal mai facil decât media națională.

Seria de proiecte ROSE se va implementa în toate liceele din arealul nostru și va avea un caracter personalizat care să răspundă necesităților specifice fiecărei comunități. Pentru aceasta s-au făcut întâlniri cu părinții, elevii și reprezentanți ai comunităților, în urma cărora au fost analizate necesitățile și s-au stabilit obiectivele. Apoi s-a procedat la conceperea și planificarea activităților educative, psihopedagogice, extrașcolare (colective sportive, excursii tematice etc.) și de dotare a școlilor cu materialul necesar (aparatură multimedia, aparatură de laborator, diferite dotări pentru cabinetele de specialitate etc.).

În cadrul rundei I de selecție și implementare a proiectelor, Liceului Tehnologic „Cristofor Nako“ i-a fost aprobat proiectul „Progres în viitor“, urmând ca, în cadrul rundei a doua – în septembrie 2017 – să fie aprobate proiectele depuse și de celelalte licee din zonă. La „Cristofor Nako“ se urmăresc următoarele ținte: realizarea de activități remediale cu elevii la disciplinele la care se susțin probe în cadrul Bacalaureatului, o clasă „E-smart“ dotată cu computer și aparatură multimedia, tabere în care să se îmbine activitățile recreative cu exploatarea valorilor culturale și cu pregătirea suplimentară la „materiile de bac“. Vom reveni în numărul următor cu detalii și cu referințe la proiectele propuse de Liceul Teoretic „Ioan Jebelean“ din Sânnicolau Mare și Liceul Teoretic „Sfinții Kiril și Metodii“ Dudeștii Vechi.

Nu în ultimul rând, pe această cale dorim succes echipelor de proiect în implementare, iar beneficiarilor (elevi) să se bucure de cât mai multe activități plăcute, interesante și, mai ales, folositoare.

Prof. Iancu C. Berceanu

"Cenazeanul" - nr. 4 / 2017 „Culoare din culoare“

Cercul de pictură și artă decorativă „Culoare din culoare“

Evadarea omului din banalitatea vieții de zi cu zi poate îmbrăca diverse aspecte. Lupta omului cu sine însuși, căutarea sinelui, regăsirea lui în colțuri necunoscute ale existenței scot la iveală capacități nebănuite și-i îmbogățesc viața.

Întrebând un artist „Ce este talentul?“ m-am ales cu cel mai spontan și mai nevinovat dat din umeri. Am apelat, apoi, la enciclopedii, dar nu am găsit ceea ce căutam: inefabilul. De fapt... cum poți sa auzi ceea ce nu poate fi rostit sau să vezi ceea ce nu se poate vedea ? Poți,

în schimb, să iei un creion sau o pensulă și să te joci. Așa poți să creezi un petic de realitate vie și convingătoare. Sau poți să cauți talentul în mintea și în sufletul altora – de pildă într-o grupă de copii.

Calea pe care o urmezi, fugind de mărunțișurile vieții cotidiene, are un traseu unic. Fiecare își găsește singur calea prin care își descoperă zestrea pe care o poartă cu sine. Însă, pentru asta, are nevoie de un impuls și, măcar, de un gram de inițiere. Culorile se nasc din culori, așa cum lumina se naște tot din lumină. Culoarele care-l duc pe tânărul ucenic într-ale culorii sunt jalonate cu experiențe noi, care îi pot scoate la iveală talentul pictural sau măiestria în a combina forme. Cele două aspecte se însoțesc și se completează reciproc în cadrul cercului ințiat de artistul plastic Cristina Lihăt din Sânnicolau Mare.

Incepând din iunie, în fiecare zi de luni, la Școala din Cenad, elevii se întâlnesc cu „doamna Cristina“ în cadrul Cercului de pictură și artă decorativă „Culoare din culoare“. Acolo ei învață, la început, cum să combine culorile, cum să schițeze un portret sau obiect, peisaj, precum și cum să construiască din hârtie, pânză, mărgele și alte fleacuri cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi, obiecte noi, originale.

Desigur că după aproape două luni de ucenicie, au început să apară roadele. De asemenea, d-na profesoară mărturisește că a descoperit și tinere talente: Neda Sabou, Vera Sabou, Marko Uncianschi, Emanuel Schroth, Laura Guga.

Călătoria copiilor în lumea culorii și a formelor va continua după începerea anului școlar, când sunt așteptați să participe și alți colegi de-ai lor.

Prof. Iancu C. Berceanu

pag. 11                                                                                                                                                                                 Cenăzeanul nr. 4/2017

"Domnul Prudhomme” și Parisul de altadata

În " Memoriile domnului Joseph Prudhomme ” Henri Monier topește existența ternă și modestă a secolului XIX. Locația aleasă - Parisul - s-a născut a doua oară în timpul Revoluției din 1789, urmând ca viitoarele convulsii de la 1830 și 1848 să-i jaloneze ontogeneza, așa cum micile momente de criză devin momente de cotitură în viața omului, din primii ani ai copilăriei, până la maturitate. Personajul principal este, de fapt, eroul omniprezent în caricaturile veacului al XIX - lea și care - l personifică pe burghezul comun: visător, ambițios, artist, revoluționar, însă, totodată, pragmatic. Stilul narativ este simplu,liniar, și ne duce, cumva, cu gandul la jurnalul ținut de un om simplu, dar iubitor al artei și culturii, care dorește, prin umplerea paginilor unui caiet, să se apropie de zeii care îi îmbogățesc viața cu romanele, picturile sau reprezentațiile lor teatrale, După un slalom prin lumea teatrului și a finanțelor, ”domnul Prudhomme” , ajuns în toamna vieții, se retrage confortabil în redacțiaunui ziar, care îi oferă perspectiva globală a scenei veacului în care trăia. Ajuns la maturitate, și Parisul părea că și-a împlinit visul burghez, la umbra clădirilor înalte și a castanilor de pe Champs Elisee. Însă ... trecerea spre iarnă a vieții ”domnului Prudhomme” este marcată de un ”noiembrie furtunos” care despoaie, într-o clipită, arborii de podoaba lor verde și pe eroul nostru de averea și existența tihnită a Parisului său de-o viață.

”O lume se destramă”

 Romanul scriitorului nigerian CHNUA ACHEBE ne introduce în lumea exotică și plină de sacralitate a Africii precoloniale.
Prima parte a cărții ne expune un tablou viu al lumii unui sat african, în care toate se întâmplă ritmic, asemeni unui ritual care se repetă dintotdeauna. Aș fi tentat să speculez pe marginea atemporalității și armoniei universale, însă tabloul revelat de scriitor este atât de legat de etosul acelei lumi, încât a mă apropia de el pe calea observației pozitiviste - proprie nouă, europenilor - este fără sens.
De fapt, Chinua Achebe a reușit, prin tehnica lui narativă, să-i ofere cititorului o experiență ontologică excepție. Scopul este unul aprehensiv. Lectorul este trecut prin toate momentele și riturile de trecere ale clanului din care face parte Okongwo, eroul povestirii, pentru a-l face părtaș la experiențele sale de viață și, mai ales, pentru a cunoaște în mod empiric detaliile unei lumi sortite destrămării.
În partea a treia își face apariția ”omul alb” - sosit aici ”pe un cal de fier”. Administrația engelză și, mai ales, proliferarea unei noi credințe în comunitate sunt solventul care slăbește comuniunea dintre oameni.
Realizând pericolul desacralizării și inevitabila disoluție a comunității, eroul Okongwo face un gest extrem ucigând pe unul din mesageri, apoi - pentru a nu atrage ”mânia oamenilor albi” și pentru a-și salva clanul de la pieire - acesta își sacrifică atât existența sa de muritor, cât și pe cea spirituală, comițând păcatul de neiertat al suicidului.
Semnificația întâmplărilor așternute pe hârtie de scriitorul nigerian este profund spirituală, mâna destinului intervenind implacabil, în conformitate cu cele sorocite de ”Zeița Pământ”. Oamenii se supun cu stoicism, desprinzând o concluzie: ”După foc nu rămâne decât cenușă rece”. Cuvintele acestea, murmurate în gând de un tată dezamăgit de fiul care a îmbrățișat noua credință adusă de oamenii albi, aruncă o previziune sumbră asupra comunității africane de dinaintea colonizării.
   

”Supranatural” înseamnă ”omenesc”

               Titlul romanului nu pare să spună prea multe despre conținutul său. Ba, chiar, ar putea da impresia unei cărți dedicate unui subiect frivol, numai bună de citit într-o după - amiază leneșă de duminică. Însă maestrul Mihail Bulgakov reușește să se pună de-a latul paginii și să inducă cititorului o stare de disonanță cognitivă proprie romanelor lui Dostoievski. 

              Departe de compoziția densă a romanelor rusești din secolul al XIX - lea (de care îl despărțeau doar câteva decenii și o revoluție), romanul este scris într-un stil direct, aerisit, fără prea multe accente calofile. Eposul său suprarealist izvorăște din nostalgia evadării dintr-un cotidian fad și pozitivist, încorsetat în rigorile primilor ani de dictatură stalinistă. Dincolo de avatarurilre noii ere - pe care scriitorul le sugerează subtil în toată urâțenia lor - pielea lustruită a pesonajelor plesneste, lăsând să erupă în valuri vocația mesianică a spiritului rus. Suprarealitatea domină mentalul colectiv și se impune triumfătoare deasupra mecanismului social. 

             Ascuns în vestimentația standardizată a cetățeanului moscovit din perioada interbelică, mujicul flmând se dedă, fără jenă, actelor antisociale și ajunge să-și piardă într-o clipită statutul de ”burghez proletar” pentru un fișic de bancnote sau o pereche de pantofi noi. Devenit o pradă ușoară pentru scamatoriile unui grup restrâns de iluzioniști, intelectualul nespilcuit parcurge cărarea unui destin fatalist. 

                  Realitatea socială - inerentă romanelor rusești - este mototolită asemeni unui ziar cu aspect insipid și subiecte plictisitoare. 

                 Încrezători în măreția omului, Maestrul și Margareta parcurg, în partea a doua a romanului treptele unui drum inițiatic, pus la cale de însuși Satan. La final, aceștia primesc și ”răsplata”: o existență eternă, în pace, dar lipsită de lumină. 

               Prin încercările neobișnuite la care sunt supuse, personajele își dezvăluie cea mai importantă calitate a omului: aceea de a sfida timpul. 

"Unde se - ntâlnește vânt cu vânt"

O dramă profundă. O carte pe care nu poți să o lași din mână. Totul a început de la o poveste de iubire neîmplinita. Este una din puținele cărți care te fac să îți rezemi obrazul în degete și să cauți a potrivi, cumva, lucrurile. Însa ... viața personajelor este atât de complicată, că nici trecerea lor în neființă nu rezolvă intriga cărții. Oamenii se topesc ca o lumânare așezată în calea unui vânt turbat ce răzbește prin freastra deschisă. În jurul ei zac, împrăștiate picături de ceară de forma lacrimilor, pe care Emily le-a adunat și le-a retopit în tiparul acestui roman uluitor.

”Primăvara neagră”

                Un "bici neuronic" e scriitura acestui american a cărui viață s-a desfășurat în întregime în secolul XX. Cunoscut și admirat mai ales pentru stilul său voit curajos dar lipsit de pudoare din alte romane ("Sexus", "Nexus", "Plexus") Miller ne relevă omul postmodern, cu creierul facut țăndări, sensibil până în vârful unghiilor, incapabil să se controleze emoțional. 
Autorul se descrcă, experimentând o stare de beatitudine a sincerității: "Pentru mine cartea este omul și cartea mea este omul care sunt, omul confuz, neatent, nesăbuit, omul desfrânat, omul obscen, lăudăros, amabil, conștiincios, mincinos, dar știind să rostească, diabolic, adevărul". 
Decorul ?
Mai e nevoie de decor ?
De fapt decorul nu este altceva decat o reflexie a stării personajului. Spațiul este subiectiv, culorile ... un nonsens. 
Seamana bine cu o pelicula ”noir”.

Bolanvul cronic si predestinarea

          Predestinarea este un subiect mai mult decat uzitat in literatura. Thomas Mann face, insa, din aceasta un preambul genial pentru a patrunde in cele mai ascunse locuri ale persoanei umane. Eroul principal, Hans Castorp, este unul din milioanele de tineri care populau burghezia inceputului de secol XX. Nimic nu ii tulbura banala existenta cotidiana si nimic nu pare sa ii puna la incercare capacitatile mediocre. 
           Abia dupa vreo 250 din cele 900 de pagini ale romanului autorul ne sugereaza ca prezenta lui la sanatoriul de tuberculosi Berghof nu este deloc intmaplatoare. Tanarul purta cu sine boala care a marcat intreg secolul XX european: tuberculoza.
          Bogat in personaje pitoresti, romanul reprezinta, in sine, o alegorie a ethosului european.                       
Analogia cu "bolnavul cronic" este usor de sesizat in multitudinea de intamplari cotidiene, intrerupte de episoade meditative in care autorul lanseaza, socratic, intrebari legate de teme fundamentale, cum ar fi perceptia timupului si a spatiului, natura sentimentelor umane, "masca" pe care o poarta individul in raporturile cu semenii sai. 

          Comentariu la  FANTASTICA SI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERENDIRA SI A NESĂBUITEI SALE BUNICI, de Gabriel Garcia Marquez
             
                  Paradoxul este un produs al creativității umane. În natură nu este loc pentru inadvertențe.
                  Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel Garcia Marquez surprinde prin forța colosală a ficțiunilor pe care le expune într-un stil atât de viu, încât par a fi mai aievea decât realitatea însăși. Scriitorul columbian face apel unei galerii restrânse, dar puternice, de simboluri, care, în solidar, fac trimitere la lumea neexplorată a adâncurilor mării. Cele mai multe din povestirile relevă o mistică a spațiului litoral. În acest loc în care se împreună uscatul și marea stăpâni sunt crabii, organ visceral de care depinde digestia ambelor lumi: uscatul și marea.
                   După circa 200 de pagini care se pot citi pe nerăsuflate într-o după amiază, și revenind la titlul povestirii - pilot, care dă titlul antologiei, m-am oprit asupra ”nesăbuinței” - principiu care guvernează întreaga dinamică a lumii descrise de Marquez.  Originară în regnul animal, rațiunea este un copil născut mort. Opusul ei domină paginile cărții, iar cel mai puternic purtător al acesteia - bunica Erendirei - face dovada unei vitalități și a unei longevități incomensurabile. Abia la capătul vieții sale aflorează esența vegetală a acestei existențe absurde, prin culoarea verde, clorofiliană, a sângelui ”Bunicii”.  Ulise, cel care a pus capăt vieții acestui monstru, este si el un simbol, un arhetip pentru sacrificiul ce trebuie prestat atunci când se produce un act de eliberare karmică.
         

Cartea - obsesie

        Cu totii ne-am confruntat, de-a lungul timpului, cu acest sentiment: ceva se repetă, cineva ne urmărește, am un ”deja-vu” ... și altele de acest fel. Pentru a nu se confunda prea ușor cu o emoție persistentă, scriitorul Julien Green face apologia destinului și îngroașă, subtil, în romanul ”Varuna”, firul care unește existența oamenilor în epoci diferite.
        Delicat, folosind mitologia încețoșată a nordicilor, în locul cazmalei arheologului, el dezgroapă existențe, pe care le expune, apoi, plenar în paginile cărții. Aparent, între Hoel - galezul de acum o mie de ani, Helene - o adolescentă din Franța Renașterii și Jeanne - o romancieră din Parisul anului 1900 (și un pic ... ) nu pare să existe vreo legătură. Doar autorul dă semne că ar încerca să-i reunească printr-un lanț de metal pe care valurile l-au aruncat la țărm în epoca lui Hoel și care a trecut, apoi, din mână în mână, până la Jeanne - cea care ”i-a pus o cruce”. Obiectul cu pricina pare să fie un dotat cu puteri supranaturale, rolul său în această lume fiind acela de a schilodi viața celor care îl poartă, sugerând trimiteri vagi către cutia Pandorei.
         Motivul artistic nu este ieșit din comun și ar pica, în mod cert, ”examenul” în ochii oricărui cititor cât-de-cât avizat. Însă ... Julien Green își botează tripticul cu numele zeului indian al abisurilor oceanice: ”Varuna”, cunoscut și ca legiuitor al lumii, dar și ca aducător al pototpului acvatic. Prin aceasta, autorul sugerează existența unei legături factuale între lumea pe care o cunoaștem și ”universul ascuns”.  În ultimul capitol, Jeanne discută, din diferite unghiuri de vedere, tragedia Helenei Lombard (povestită în capitolul anterior), sugerând caracterul tern al judecății omenești. În picioare, stau, mai departe, tema de a nu-ți răni ființele dragi, ”lanțul” care unește destinele oamenilor și mâna nevăzută care l-a aruncat din mare.       

”Isabel și apele Diavolului” - refugierea în inefabil

Condamnată de toți pentru efectele sale, alienarea este o condiție sine-qua-non a meditației. Straniul - atât de cautat în interbelic - izvorăște la Eliade din meditația mistică prin care el caută să își împace fațetele multiple ale sinelui. Cum împăcarea presupune și un act de judecată, e lesne de înțeles eșecul pe care l-a trăit. (eșec pe care l-a vazut la Giovanni Papini, dar pe care nu credea ca va ajunge să îl experimenteze și el). A mai ramas o cale de urmat: refugiul. Căutandu-și sinele, filozoful ajunge să se autoexileze. Deși criticată pentru calitatea epicului, "Isabel și apele diavolului" merită citită pentru vibrația profundă pe care o emană rândurile sale. Chiar daca nu este deloc o carte ușoară și atrăgătoare, prin stilul ei confesiv, combinat cu opacitatea abisală a trăirilor, ne pune în fața unei experiențe intelectuale inedite, plina de inefabil.

        Salavin și patologia începutului de secol

       Scris de celebrul scriitor francez Georges Duhamel, ”Viața și aventurile lui Salavin” se remarcă printr-un stil captivant, cu o structură epică liniară, ușor de urmărit. Cartea poate fi citită oriunde, de către oricine, însă, fiecare cititor va găsi alte valențe.
       Adresabilitatea este unul din punctele forte ale oricărei lucrări literare, fără îndoială, însă Duhamel reușește să facă din aceasta o notă de stil.
       O altă calitate a scrisului este capacitatea autorului - rară, aș spune eu - de a-l transpune pe cititor în miezul evenimentelor pe care le evocă.
       Aceste observații ar putea pe oricine să îl ducă cu gândul spre arta scriitorilor realiști (Balzac, Maupassant, etc ...). Posterior acestora cu cel puțin jumătate de veac, Duhamel inserează, în scrierile lui, o picătură de suprarealism, pe care o culege din psihanaliza personajelor. În cazul romanului ”Viața și aventurile lui Salavin” este vorba de un personaj comun literaturii din prima jumătate a secolului XX: Ratatul. Însuși autorul punctează, în cadrul unui interviu, faptul că Salavin nu suferă de o maladie anume și nici nu reprezintă o categorie socială. ”El e un om așa cum sunt și cum au fost, fără îndoială, mulți ... ”. La o privire mai atentă, însă, apare limpede încadrarea lui într-o familie patografică destul de des întâlnită și în viața cotidiană a strălucitorului secol XXI: schizofrenicul. Medic de profesie, Duhamel îi refuză lui tânărului parizian calitatea de om bolnav, subliniindu-i, în mod eufemistic, apartenența la ”lumea normală”.
         Prin Salavin, Duhamel și o întreagă pleiadă de scriitori contemporani lui (F. Kafka, T. Mann, K. Capek, K. Hamsun) au expus în mod pragmatic adevărata stare a ethosului vest-european. Astăzi, după un secol de progres tehnologic și două războie devastatoare, căutarea sinelui și a sensului existenței este mai actuală ca  oricând. Lunga perioadă de pace din anii 1848-1914 a adus plictisul, perioada postbelică, detaliul, iar marea deschidere din zorii acestui secol, haosul interior.  

           Scrisa intr-un stil postmodernist, discronic, dar simplu si usurat de elemente stilistice, "Galapagos" de Kurt Vonnegut porneste de la premisa evolutionista a transformarilor intraspecifice sup presiunea factorilor fortuiti de mediu. Insa aici este vorba tocmai de specia umana, pe care factorii naturali o impresioneaza mai putin decat factorul social. Facand analogii de ordin etologic, autorul puncteaza fara menajamente puncte nevralgice ale existentei omului contemporan: goana dupa bani, ignorarea nevoilor firesti ale speciei, pauperizarea morala, etica fluctuanta, nesiguranta zilei de maine. Colac peste pupaza, se impune si o actiune beligeranta a "puterii militare peruviene" impotriva Republicii Ecuador, pe fondul unei crize economice paralizante care i-a adus, practic, pe locuitorii celor doua tari in imposibilitatea de a-si asigura minimul necesar traiului. Atunci intra injoc "zeul ban". Paginile romanului sunt pline de detalii privind viata privata a personajelor care, la o lectura atenta, contrasteaza puternic cu viata "normala" a celorlalti. In viata acestor oameni totul este fragmentat, astfel ca singurul lor numitor comun este starea de alienare. In valmasagul conflictual al romanului este sugerat si o cauza a tuturor relelor: creierul supradimensionat al oamenilor. Subscriind parerii multor sociologi, complexitatea actului cognitiv duce inevitabil la alterarea vietii de zi cu zi , urmata, bineinteles, de colaps. Pana la urma naufragiul apare ca o ultima solutie. 

"Muntii nostri aur poarta" , dar cersim "din poarta-n poarta" ...

Un lucru este sigur: aurul (galben sau negru, dupa caz) dobandeste valoare dupa ce este scos la suprafata si pus in circulatie. Pana atunci, valoarea lui este, practic, zero.

Cu resursele de subsol treaba e destul de complicata: pana acum 20 de ani le explatau intreprinderile de stat. Acum actorii economici sunt entitati private (persoane fizice autorizate, organizatii, asociatii, corporatii, etc ...).

Drept este că operatorii economici autohtoni nu au profilul sau potentialul necesar.

Atunci , treaba ar cadea in sarcina investitorilor externi, care fac contracte cu ANRM si trec la treaba: explorare - exploatare - dezvoltare. Aici se incurca itele: astia vin sa faca profit (e clar, altfel nici nu si-ar muta fizicul incoace) pe seama bogatiilor din subsol si atunci negociaza cu statul redevente cat mai mici, iar statul cauta, ulterior sa isi scoata parleala belindu-i cu fel si fel de taxe. Si statul, si investitorii sunt constienti de asta.

Apare a terta parte: cetateanul. Acesta este informat ca vin strainii sa il jupoaie de avutia nationala si sa-i otraveasca mediul (desi acelasi lucru l-au facut si companiile de stat in anii '50-'90). Se iese in strada, media on-line ia foc, apar "salvatorii de neam si tara", se implica, inerent, politrucii. In final ... proiectele stagneaza, investitorii, furiosi, cauta sa renegocieze cu ANRM, nu se mai deschide nimic, vine un guvern care promite romanilor "dreptate" si, in final, nu se mai face nimic.

Vocatia noastra utopica: "Jocul cu margelele de sticla" 

Istoria subiectiva si arheologia spirituala sunt teme care anima peisajul lieraturii scrise dupa anii '70. S-au scris multe si s-au spus multe despre aceasta carte greu de citit si de deslusit. Am o retinere ini a-l considera pe Hesse un precursor al postmodernismului (privit prin prisma celor doua teme) pentru ca, dupa el, nimeni nu a mai scris ceva comparabil. Totul este o alegorie, devenirea omului, un vis. Jocul de-a utopia continua ...

Scrisă de un discipol al lui Mircea Eliade, colecția de povestiri "Pergamentul diafan" de Ioan Petru Culianu aduce aminte de cele mai bune scrieri ale acestuia. Se spune ca un dascăl își împlinește menirea atunci când formează elevi care vor deveni mai buni decât el. Din acest punct de vedere pot considera că sămânța aruncată de ilustrul intelectual român a germinat pe un teren fertil și a dat naștere unui copac mândru la care și Mircea Eliade s-ar uita cu admirație.   Stilul amintește de prozele suprarealiste ale lui Eliade, însă au ceva în plus: sensibilitatea.   Citind cartea stau și mă gândesc la dimensiunea infinită a gândului omenesc.   Este un ”infinit” care converge către o finalitate.   Nimic nu este întâmplător și totul este posibil, atâta timp cât ne respectăm condiția.  Altfel ... se va întâmpla ce s-a întâmplat cu ”Stăpânul sunetului” (a doua povestire din colecție) : ne dematerializăm.

Maria sa, omul 

Comentariul la "Cartea apocrifelor" de Karel Čapek

                Prima data m-am intalnit cu scriitorul ceh cand aveam 14 ani. Atunci am citit "Razboi cu salamandrele". Nu stiam eu, pe atunci, mai nimic despre literatura - pamflet sau despre suprarealism. Pur si simplu mi-a lasat o impresie placuta. Atunci a fost o lectura reconfortanta.  Ei, bine, acum il ciesc cu alti ochi si vad ca poate fi sezat la loc de cinste, alaturi de Franz Kafka, George Orwell, Aldous Huxley, Ray Bradbury si Evgheni Zamiatin. Acestia au umplut cu aura lor intreg mijlocul secolului trecut si au dat nastere literaturii distopice. Spre deosebire de multi alti predecesori ai lor, ei nu mai cautatu identitatea si nu cautatu sa exploreze abisurile subconstientului uman. Erau lamuriti si acelasi timp ingroziti de ceea ce poate sa nascoceasca mintea omului.  Astazi, la peste o jumatate de veac distanta, cartile lor sunt o revelatie pentru ethosul batranului continent.   
              Antieroul, sugerat cu un secol inaintea lui Capek de genialul E.A. Poe, este personajul central al colectiei de povestioare. "Apocrifele" releva o latura umana, inspumata in banalul cotidian, a unor eroi - arhetip in devenirea civilizatiei umane: Prometeu, Avraam, Alexandru cel Mare, Arhimede, etc ... 
              Stilul este prozaic, anticalofil, autorul dorind sa scoata si mai mult in evidenta aceasata latura comuna a tuturor oamenilor (fie, ei, coborati din Olimp, ca, de pilda, Prometeu): viata de zi cu zi. Astfel scriitorul reuseste sa probeze, in fiecare povestire, fara echivoc, maretia fiintei umane, ca produs al convietuirii si nu ca pe un dar al zeilor.