Cartea - obsesie

        Cu totii ne-am confruntat, de-a lungul timpului, cu acest sentiment: ceva se repetă, cineva ne urmărește, am un ”deja-vu” ... și altele de acest fel. Pentru a nu se confunda prea ușor cu o emoție persistentă, scriitorul Julien Green face apologia destinului și îngroașă, subtil, în romanul ”Varuna”, firul care unește existența oamenilor în epoci diferite.
        Delicat, folosind mitologia încețoșată a nordicilor, în locul cazmalei arheologului, el dezgroapă existențe, pe care le expune, apoi, plenar în paginile cărții. Aparent, între Hoel - galezul de acum o mie de ani, Helene - o adolescentă din Franța Renașterii și Jeanne - o romancieră din Parisul anului 1900 (și un pic ... ) nu pare să existe vreo legătură. Doar autorul dă semne că ar încerca să-i reunească printr-un lanț de metal pe care valurile l-au aruncat la țărm în epoca lui Hoel și care a trecut, apoi, din mână în mână, până la Jeanne - cea care ”i-a pus o cruce”. Obiectul cu pricina pare să fie un dotat cu puteri supranaturale, rolul său în această lume fiind acela de a schilodi viața celor care îl poartă, sugerând trimiteri vagi către cutia Pandorei.
         Motivul artistic nu este ieșit din comun și ar pica, în mod cert, ”examenul” în ochii oricărui cititor cât-de-cât avizat. Însă ... Julien Green își botează tripticul cu numele zeului indian al abisurilor oceanice: ”Varuna”, cunoscut și ca legiuitor al lumii, dar și ca aducător al pototpului acvatic. Prin aceasta, autorul sugerează existența unei legături factuale între lumea pe care o cunoaștem și ”universul ascuns”.  În ultimul capitol, Jeanne discută, din diferite unghiuri de vedere, tragedia Helenei Lombard (povestită în capitolul anterior), sugerând caracterul tern al judecății omenești. În picioare, stau, mai departe, tema de a nu-ți răni ființele dragi, ”lanțul” care unește destinele oamenilor și mâna nevăzută care l-a aruncat din mare.       

”Isabel și apele Diavolului” - refugierea în inefabil

Condamnată de toți pentru efectele sale, alienarea este o condiție sine-qua-non a meditației. Straniul - atât de cautat în interbelic - izvorăște la Eliade din meditația mistică prin care el caută să își împace fațetele multiple ale sinelui. Cum împăcarea presupune și un act de judecată, e lesne de înțeles eșecul pe care l-a trăit. (eșec pe care l-a vazut la Giovanni Papini, dar pe care nu credea ca va ajunge să îl experimenteze și el). A mai ramas o cale de urmat: refugiul. Căutandu-și sinele, filozoful ajunge să se autoexileze. Deși criticată pentru calitatea epicului, "Isabel și apele diavolului" merită citită pentru vibrația profundă pe care o emană rândurile sale. Chiar daca nu este deloc o carte ușoară și atrăgătoare, prin stilul ei confesiv, combinat cu opacitatea abisală a trăirilor, ne pune în fața unei experiențe intelectuale inedite, plina de inefabil.

        Salavin și patologia începutului de secol

       Scris de celebrul scriitor francez Georges Duhamel, ”Viața și aventurile lui Salavin” se remarcă printr-un stil captivant, cu o structură epică liniară, ușor de urmărit. Cartea poate fi citită oriunde, de către oricine, însă, fiecare cititor va găsi alte valențe.
       Adresabilitatea este unul din punctele forte ale oricărei lucrări literare, fără îndoială, însă Duhamel reușește să facă din aceasta o notă de stil.
       O altă calitate a scrisului este capacitatea autorului - rară, aș spune eu - de a-l transpune pe cititor în miezul evenimentelor pe care le evocă.
       Aceste observații ar putea pe oricine să îl ducă cu gândul spre arta scriitorilor realiști (Balzac, Maupassant, etc ...). Posterior acestora cu cel puțin jumătate de veac, Duhamel inserează, în scrierile lui, o picătură de suprarealism, pe care o culege din psihanaliza personajelor. În cazul romanului ”Viața și aventurile lui Salavin” este vorba de un personaj comun literaturii din prima jumătate a secolului XX: Ratatul. Însuși autorul punctează, în cadrul unui interviu, faptul că Salavin nu suferă de o maladie anume și nici nu reprezintă o categorie socială. ”El e un om așa cum sunt și cum au fost, fără îndoială, mulți ... ”. La o privire mai atentă, însă, apare limpede încadrarea lui într-o familie patografică destul de des întâlnită și în viața cotidiană a strălucitorului secol XXI: schizofrenicul. Medic de profesie, Duhamel îi refuză lui tânărului parizian calitatea de om bolnav, subliniindu-i, în mod eufemistic, apartenența la ”lumea normală”.
         Prin Salavin, Duhamel și o întreagă pleiadă de scriitori contemporani lui (F. Kafka, T. Mann, K. Capek, K. Hamsun) au expus în mod pragmatic adevărata stare a ethosului vest-european. Astăzi, după un secol de progres tehnologic și două războie devastatoare, căutarea sinelui și a sensului existenței este mai actuală ca  oricând. Lunga perioadă de pace din anii 1848-1914 a adus plictisul, perioada postbelică, detaliul, iar marea deschidere din zorii acestui secol, haosul interior.  

           Scrisa intr-un stil postmodernist, discronic, dar simplu si usurat de elemente stilistice, "Galapagos" de Kurt Vonnegut porneste de la premisa evolutionista a transformarilor intraspecifice sup presiunea factorilor fortuiti de mediu. Insa aici este vorba tocmai de specia umana, pe care factorii naturali o impresioneaza mai putin decat factorul social. Facand analogii de ordin etologic, autorul puncteaza fara menajamente puncte nevralgice ale existentei omului contemporan: goana dupa bani, ignorarea nevoilor firesti ale speciei, pauperizarea morala, etica fluctuanta, nesiguranta zilei de maine. Colac peste pupaza, se impune si o actiune beligeranta a "puterii militare peruviene" impotriva Republicii Ecuador, pe fondul unei crize economice paralizante care i-a adus, practic, pe locuitorii celor doua tari in imposibilitatea de a-si asigura minimul necesar traiului. Atunci intra injoc "zeul ban". Paginile romanului sunt pline de detalii privind viata privata a personajelor care, la o lectura atenta, contrasteaza puternic cu viata "normala" a celorlalti. In viata acestor oameni totul este fragmentat, astfel ca singurul lor numitor comun este starea de alienare. In valmasagul conflictual al romanului este sugerat si o cauza a tuturor relelor: creierul supradimensionat al oamenilor. Subscriind parerii multor sociologi, complexitatea actului cognitiv duce inevitabil la alterarea vietii de zi cu zi , urmata, bineinteles, de colaps. Pana la urma naufragiul apare ca o ultima solutie. 

"Muntii nostri aur poarta" , dar cersim "din poarta-n poarta" ...

Un lucru este sigur: aurul (galben sau negru, dupa caz) dobandeste valoare dupa ce este scos la suprafata si pus in circulatie. Pana atunci, valoarea lui este, practic, zero.

Cu resursele de subsol treaba e destul de complicata: pana acum 20 de ani le explatau intreprinderile de stat. Acum actorii economici sunt entitati private (persoane fizice autorizate, organizatii, asociatii, corporatii, etc ...).

Drept este că operatorii economici autohtoni nu au profilul sau potentialul necesar.

Atunci , treaba ar cadea in sarcina investitorilor externi, care fac contracte cu ANRM si trec la treaba: explorare - exploatare - dezvoltare. Aici se incurca itele: astia vin sa faca profit (e clar, altfel nici nu si-ar muta fizicul incoace) pe seama bogatiilor din subsol si atunci negociaza cu statul redevente cat mai mici, iar statul cauta, ulterior sa isi scoata parleala belindu-i cu fel si fel de taxe. Si statul, si investitorii sunt constienti de asta.

Apare a terta parte: cetateanul. Acesta este informat ca vin strainii sa il jupoaie de avutia nationala si sa-i otraveasca mediul (desi acelasi lucru l-au facut si companiile de stat in anii '50-'90). Se iese in strada, media on-line ia foc, apar "salvatorii de neam si tara", se implica, inerent, politrucii. In final ... proiectele stagneaza, investitorii, furiosi, cauta sa renegocieze cu ANRM, nu se mai deschide nimic, vine un guvern care promite romanilor "dreptate" si, in final, nu se mai face nimic.

Vocatia noastra utopica: "Jocul cu margelele de sticla" 

Istoria subiectiva si arheologia spirituala sunt teme care anima peisajul lieraturii scrise dupa anii '70. S-au scris multe si s-au spus multe despre aceasta carte greu de citit si de deslusit. Am o retinere ini a-l considera pe Hesse un precursor al postmodernismului (privit prin prisma celor doua teme) pentru ca, dupa el, nimeni nu a mai scris ceva comparabil. Totul este o alegorie, devenirea omului, un vis. Jocul de-a utopia continua ...

Scrisă de un discipol al lui Mircea Eliade, colecția de povestiri "Pergamentul diafan" de Ioan Petru Culianu aduce aminte de cele mai bune scrieri ale acestuia. Se spune ca un dascăl își împlinește menirea atunci când formează elevi care vor deveni mai buni decât el. Din acest punct de vedere pot considera că sămânța aruncată de ilustrul intelectual român a germinat pe un teren fertil și a dat naștere unui copac mândru la care și Mircea Eliade s-ar uita cu admirație.   Stilul amintește de prozele suprarealiste ale lui Eliade, însă au ceva în plus: sensibilitatea.   Citind cartea stau și mă gândesc la dimensiunea infinită a gândului omenesc.   Este un ”infinit” care converge către o finalitate.   Nimic nu este întâmplător și totul este posibil, atâta timp cât ne respectăm condiția.  Altfel ... se va întâmpla ce s-a întâmplat cu ”Stăpânul sunetului” (a doua povestire din colecție) : ne dematerializăm.

Maria sa, omul 

Comentariul la "Cartea apocrifelor" de Karel Čapek

                Prima data m-am intalnit cu scriitorul ceh cand aveam 14 ani. Atunci am citit "Razboi cu salamandrele". Nu stiam eu, pe atunci, mai nimic despre literatura - pamflet sau despre suprarealism. Pur si simplu mi-a lasat o impresie placuta. Atunci a fost o lectura reconfortanta.  Ei, bine, acum il ciesc cu alti ochi si vad ca poate fi sezat la loc de cinste, alaturi de Franz Kafka, George Orwell, Aldous Huxley, Ray Bradbury si Evgheni Zamiatin. Acestia au umplut cu aura lor intreg mijlocul secolului trecut si au dat nastere literaturii distopice. Spre deosebire de multi alti predecesori ai lor, ei nu mai cautatu identitatea si nu cautatu sa exploreze abisurile subconstientului uman. Erau lamuriti si acelasi timp ingroziti de ceea ce poate sa nascoceasca mintea omului.  Astazi, la peste o jumatate de veac distanta, cartile lor sunt o revelatie pentru ethosul batranului continent.   
              Antieroul, sugerat cu un secol inaintea lui Capek de genialul E.A. Poe, este personajul central al colectiei de povestioare. "Apocrifele" releva o latura umana, inspumata in banalul cotidian, a unor eroi - arhetip in devenirea civilizatiei umane: Prometeu, Avraam, Alexandru cel Mare, Arhimede, etc ... 
              Stilul este prozaic, anticalofil, autorul dorind sa scoata si mai mult in evidenta aceasata latura comuna a tuturor oamenilor (fie, ei, coborati din Olimp, ca, de pilda, Prometeu): viata de zi cu zi. Astfel scriitorul reuseste sa probeze, in fiecare povestire, fara echivoc, maretia fiintei umane, ca produs al convietuirii si nu ca pe un dar al zeilor.