Comentariu la  FANTASTICA SI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERENDIRA SI A NESĂBUITEI SALE BUNICI, de Gabriel Garcia Marquez
             
                  Paradoxul este un produs al creativității umane. În natură nu este loc pentru inadvertențe.
                  Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel Garcia Marquez surprinde prin forța colosală a ficțiunilor pe care le expune într-un stil atât de viu, încât par a fi mai aievea decât realitatea însăși. Scriitorul columbian face apel unei galerii restrânse, dar puternice, de simboluri, care, în solidar, fac trimitere la lumea neexplorată a adâncurilor mării. Cele mai multe din povestirile relevă o mistică a spațiului litoral. În acest loc în care se împreună uscatul și marea stăpâni sunt crabii, organ visceral de care depinde digestia ambelor lumi: uscatul și marea.
                   După circa 200 de pagini care se pot citi pe nerăsuflate într-o după amiază, și revenind la titlul povestirii - pilot, care dă titlul antologiei, m-am oprit asupra ”nesăbuinței” - principiu care guvernează întreaga dinamică a lumii descrise de Marquez.  Originară în regnul animal, rațiunea este un copil născut mort. Opusul ei domină paginile cărții, iar cel mai puternic purtător al acesteia - bunica Erendirei - face dovada unei vitalități și a unei longevități incomensurabile. Abia la capătul vieții sale aflorează esența vegetală a acestei existențe absurde, prin culoarea verde, clorofiliană, a sângelui ”Bunicii”.  Ulise, cel care a pus capăt vieții acestui monstru, este si el un simbol, un arhetip pentru sacrificiul ce trebuie prestat atunci când se produce un act de eliberare karmică.