Încă din zorii civilizației omul parcurge firul vieții marcând treceri prin încercări care îi relevăși îi întăresc capacitățile.
Una din probe - evocată de grecii antici - este cea a labirintului.
Nomad prin natura sa, omul este un căutător înnăscut. Sedentarismul este doar o stare exterioară.
El va căuta întotdeauna noi orizonturi, chiar dacă zidurile orașului sau pereții camerei de locuit
îi limitează posibilitățile de explorare a mediului fizic.
Labirintul nu este o invenție ab nihilo, ci o stare permanetă a conștiinței interioare, pe care omul a materializat-o într-un spațiu finit, dar care își multiplică posibilitățile.
Scriitorul argentinian evocă, printr-o tehnică a epicului desăvârșit de limpede, experiențe ale lumilor paralele. Totul porneșete de la întâmplări simple, desprinse din banalul cotidian.
La începutul seriei de șase povestiri din volumul ”Celălalt labirint” universul paralel este sugerat prin visare. Până la final se conturează și alte modalități prin care personajele intră în contact cu diferite straturi ale realității.
Cu o sclipire de geniu, scriitorul argentinian postulează, în preludiul ultimei povestiri ”Realitatea (aidoma marilor orașe) s-a extins și s-a ramificat în ultimii ani. Aceasta a avut influență asupra Timpului: trecutul se îndepărtează cu o rapiditate inexorabilă.”
