Despre romanii din afara granitelor Romaniei

http://geografilia.blogspot.ro/2010/09/filme-documentare.html

“Punk requiem” și protestul unei generații

“Punk requiem” și protestul unei generații

Iancu Berceanu

                Volumul ”Punk requiem” al scriitorului și publicistului Goran Mrakic este, la prima vedere, o radiografie a vieții în Timișoara anilor '90. Dotat cu acuratețea și experiența omului de presă, acesta reușește să surprindă sub forma unor povestiri o multitudine de aspecte, de la trăirile intime ale unui adolescent, până la ”filozofia” șoferului de taxi ori a parlamentarului. Acesta din urmă este surprins ”cu nădragii în vine” tocmai când făcea un salt cultural fără precedent la înaintașii săi din Marea Adunare Națională și anume servirea unui meniu la un restaurant chinezesc.

                Caracteristic pentru generația ”punk” este spiritual de frondă, revolta împotriva normelor sociale existente (dar nu neapărat învechite). Uzând de pana ascuțită a ziaristului, scriitorul timișean desființează, încă din primele pagini, mitul abundenței și fala specific bănățenilor. ”Șpaisul” plin și ordinea firească pentru locuitorii de altădată ai acestui spațiu apasă greu pe sufletul tânărului dornic de experiențe ontologice diferite de cele pe care i le oferea Variașul natal sau calmul plat al străzilor din cartierul timișoarean ”Mehala”. Evadarea se impune, atunci, ca un modus vivendi, necum ca o reacție împotriva regimului comunist de la sfârșitul anilor '80. Remarcabile sunt ironia densă și umorul macabru – tipic balcanice – pe care le strecoară în povestea tragic a unei fete răzvrătite care a luat calea surghiunului peste ocean.

                Dealtfel, parcurgând povestirile ce compun volumul, observăm cum toate actele de revoltă se topesc implacabil, fie în ridicol, fie în crematoriul săracilor din New York. Tânărul revoltat, privit ca subiect arhetipal, încearcă din răsputeri să depășească limitările pe care i le impune majoritatea, dar niciodată nu încearcă a de depăși pe sine. Barosul greu al ”majorității” apasă greu oriunde, chiar și în America. Fuga din Timișoara la New York nu înseamnă altceva, de fapt, decât înlocuirea unei majorități cu o alta.

                În galeria personajelor principale care animă cele 35 de povestiri se impune colectivitatea, sublimată printr-un ”homo comunnis”, pe care scriitorul îl surprinde punctual în mai multe ipostaze. Oricare ar fi masca ce-I este atribuită, acesta este mereu prins în vâltoarea luptei pentru realizare. În acest context ratarea social și materială apar ca fapte de bravură, ca dovezi ale siritului de frondă, a curajului de a fi ”altfel”. Cu o generație în urmă, hipioții evadau în metaforă, onirismul și comuniunea cu natura fiind pentru aceștia ceea ce protestul, revolta, fronda și disprețul nedisimulat a ajuns să fie pentru generația evocată în acest volum. Mesajul direct și scrisul anticalofil susțin edificiul estetic al cărții.

                Orașul este caracterizat alegoric prin bucătăria unei garnizoane militare în care tânărul își ispășește, disciplinat, stagiul militar obligatoriu. ”Abundența fetidă a haosului” este metafora care surprinde cel mai bine urbea care colcaie de oameni cu destine schingiuite de prefacerile grăbite ale ”perioadei de tranziție”. Viața este ca un ocean umflat de furtună. Totuși, din loc în loc se pot distinge și petice de ”normalitate”. Unul dintre acstea este Baba Lenka, dar, și ea, se autoizolează, încăpățânată, în microcosmosul casei sale din Mehala. Întâmplarea pune față în față două lumi diametral opuse: lumea babei în care casa avea o valoare sentimental incomensurabilă și lumea unui ”afacerist” din anii '90 –pentru care banii pot cumpăra orice, mai cu seamă casa unei femei bătrâne și lipsită de mijloace de trai. Practic, aici s-a întâlnit omul epocii anterioare pentru care casa insemna ”cămin” și reprezenta microuniversul de care viața lui este legată indisolubil si omul ”vremurilor noi” pentru care orice construcție locuită reprezintă un imobil care poate fi tranzacționat.

                Nici viața onirică a personajelor nu este mai roz. Coșmarul cotidian se extinde perfid până în cele mai intime cotloane ale conștiinței. Personificarea ”zoon-ului” interior găsește ca formă de expresie șobolanii.

                Pentru cititorul care a trăit ultimul deceniu al secolului trecut cartea este un prilej de rememorare a etosului social de atunci, zgâlțâit, parcă, spasmodic de durerile facerii ”lumii noi”.

                Pentru cei care sunt mai tineri decât personajele lui Goran cu cel puțin 10 anișori, cartea poate fi un prilej de meditație, de forare profundă a originilor civilizației care domnește astăzi.

                În tot acest periplu printre întâmplări și personaje caracteristice ”perioadei de tranziție” reperele sunt relative. Tehnologia, care ar fi trebuit să-l sprijine pe om, se manifestă agresiv încă din primele pagini. La un moment dat, după circa 30% din parcursul cărții, un GPS distrat de muzica lui Chris Rea își duce posesorul pe fundul unei prăpastii. Atunci ”The road to hell” se impune indiscutabil ca imn al eposului evocat.

                Mai departe, periplul va depăși cumpăna dintre milenii, lăsând în urmă chipuri unsuroase, danturi știrbe, halbe de bere și tricouri cu ”Megadeth”. În locul lor, tânărul devenit reporter consemnează prefacerea bișnițarului în om de afaceri, iar bodega sfârșitului de veac XX se transformă într-un club fițos, în care ”Berea se vinde la preț de cocaină”. Pe cât de bogată în întâmplări era taverna ”La doi căcați”, pe atât de aglomerat și plin de sunet era clubul din povestirea ”Nightclubbing”. ”Fake-urile”, îmbrăcămintea strălucitoare – ”de firmă” - și anonimatul înghesuielii din local destituie fără drept de apel toposul visceral în care s-a clădit generația deceniului anterior.

Cum fiecare epocă își are răzvrătiții ei,  odată cu trecerea în mileniul III, punkerul ciufulit este înlocuit în funcție de cître ”anonimul virtual”, care lucrează discret, pregătind ”salvarea” omenirii din gheara ”ocultei mondiale”. Genul acesta de ”atoateștiitor” nu acceptă să fie contrazis, pentru că reacția lui nu este, în sine, rodul unei cauzalități, ci constatarea unei stări de fapt. Am fi tentați să punem un semn de echivalență între acesta și tânărul care deschide paginile acestei cărți. De data aceasta, însă, conflictul dintre generații nu mai are legătură cu vârsta subiecților, pentru că ruptura de plan ontologic este de altă natură și este propulsată de cu totul alt inventor axiologic. Generația ”punk” evocată la începutul volumului se revolta împotriva lumii, clamând zgomotos dreptul la fericire și libertate de expresie, dar fără a se dezarticula de viața cotodiană. Expectanțele lor erau întreptate spre factorii decizionali  ai vremii, de la care pretindeau o lume mai echitabilă, sinceră și natural. Astăzi, însă, ”anoimul virtual” dă piept cu forțe nevăzute și pregătește asiduu o ”apocalipsă” pentru stăpânii din umbră.   

                 Acest ”infanterist invizibil” se vede însărcinat cu o  misiune nobilă, care transcede banalul cotidian, spre deosebire de tânărul ciufulit care se upta cu părinții, profesorii și cu vecinii de pe stradă pentru dreptul de a se simti bine si normal în bocanci si în tricou cu ”semnul păcii”.

                Asistăm la o schimbare de paradigmă, atât a societății ca întreg, cât și a conflictelor care survin. Microuniversul care odinioară îl sufoca pe tânărul rebel în bocanci a colapsat după anul 2000. Atunci se naște o altfel de ”revoluție” și anume a individului care se vede o ”încarnare a Sfântului Gheorghe”, iar misiunea sa este de a salva lumea imaginară în care trăiește. În acest context, apelul la normalitate, la satisfacerea nevoilor firești, viscerale, ale individului uman transpare ca o constantă ce urmărește întreg parcusul cărții.

                 Cartea se încheie rotund, tot printr-un act de revoltă. De data aceasta scriitorul ia poziție împotriva ”populației tinere retardate și dependente de reality-show-uri”. Într-un acces de furie îndreptat împotriva lumii depersonalizate, indiferente și puternic fetișizate, autorul împarte câte o pală sau un șut în fund fiecărui pesonaj pe care îl întâlnește pe ”Corso-ul” social de astăzi, sancționând, simbolic, fetișurile care au năpădit metastazic ethosul contemporan.

                La final, autorul se lasă purtat de o Dacia 1310 printre ”gunoaiele fermecătoare” care însuflețeau idilic strățile, colțurile și gangurile Timișoarei de altădată. Veritabila ”mașină a timpului” îi dă ocazia să mai trăiască odată în lumea borcanelor de sticlă pline cu bomboane de ciocolată, a merdenelelor proaspete și a bancnotelor cu ”Bălcescu”.  Tonalitatea nostalgică a ultimelor pagini se articulează în mod coerent  cu titlul volumului ”Punk requiem”.

Dudeștii Vechi,

06.12.2015

               

                      

THINK, Europe

Comentariile unui ascultator.

O orchestratie limpede si versificatia lucida, ancorata in real. E ca o confesiune: te indeamna la meditatie, nu la vis. Acest refuz al plutirii postmoderniste s-a nascut din dorinta sincera de a satisface nevoia viscerala a acceptarii prezentului. 
"Depresia totala" origineaza intr-un gol iscat din dorinta de a crea o deschidere spre eul preaplin de incercari. "Drumul ravasit" al viselor. "Viata pierduta" pe taramul imaterial  se incheie cu invocarea "vanturilor de toamna" - ca mesager al incheierii unui ciclu vegetal prin maturare, dar si al rodniciei. 
Prin aceasta tema, "Apocalips" ofera auditoriului confesiunea unui parcurs "ravasit", a unui drum care se termina. Dar povestea nu se incheie aici.  Dupa fiecare "apocalipsa" realitatea materiala renaste, "vantul de toamna" este un mesager al implinirii.
Albumul si mai ales piesa intitulata "Drum sfarsit" merita ascultate cu atentie. Putine sunt grupurile care ofera un discurs atat de bine articulat.  In peisajul rock contemporan, dominat de fronda sociala sau de reconsiderarea mitologiilor pierdute, Apocalips face nota discordanta. Aduce un mesaj clar, simplu, omenesc.

https://www.youtube.com/watch?v=ta2COHpcixE

Excursie Macea - Arad - Bodrog 24oct2015

Iarna la Iorgu in solar

Iata ce poate sa faca un om harnic.

Lumea (societatea) este guvernata prin cultura ei, adica prin ideologie si prin institutii. La baza lor stau principii ideatice sau functionale. De pilda, lumea alba (Europa, America) au la baza filozofia greaca, ratonalista. Principiul ei de baza este eficienta. mereu trebuie sa fii pe plus iar acest plus trebuie musai sa fie masurabil si comparabil. este o lume exteriorizata, superficiala si expansiva. Nu-i de mirare ca mereu traim in criza si niciodata nu ne ajunge nimic.  
Pe de alta parte, lumea indo - chineza este interiorizata. La ei se face o delimitare clara inrtre aspiratiile individului (si starea lui de satisfactie) si institutii (lumea exterioara). Din acest motiv ei sunt mult mai toleranti, mai putin ambitiosi si din multe puncte de vedere mai satisfacuti si mai linistiti.  
Lumea semitica (iudaica si musulmana) are la baza doua sfere: un grup restrans in varful ierarhiei si o masa mare de supusi. Principiul lor functionare - ca sa zic asa - se refera la trimitrea pe campul de lupta a unor mase de supusi in numele a ceea ce spune "elita conducatorare" - care pretinde ca poseda un mandat divin si ca se afla in permanenta legatura cu un Dumnezeu incolor-inodor-insipid (chiar imaterial). Prostimea trebuie sa asculte de sefi pentru ca numai acestia pot sa ii faca legatura cu acel Dumnezeu si numai ei pot sa le aduca bunastarea. La europeni lucrurile sunt un pic diferite: au fost invatati sa asdculte numai de ban si sa pretuiasaca numai ce poate sa fie cantarit (He! He! La cine o fi cantarul ?).