Scrisă de un discipol al lui Mircea Eliade, colecția de povestiri "Pergamentul diafan" de Ioan Petru Culianu aduce aminte de cele mai bune scrieri ale acestuia. Se spune ca un dascăl își împlinește menirea atunci când formează elevi care vor deveni mai buni decât el. Din acest punct de vedere pot considera că sămânța aruncată de ilustrul intelectual român a germinat pe un teren fertil și a dat naștere unui copac mândru la care și Mircea Eliade s-ar uita cu admirație.   Stilul amintește de prozele suprarealiste ale lui Eliade, însă au ceva în plus: sensibilitatea.   Citind cartea stau și mă gândesc la dimensiunea infinită a gândului omenesc.   Este un ”infinit” care converge către o finalitate.   Nimic nu este întâmplător și totul este posibil, atâta timp cât ne respectăm condiția.  Altfel ... se va întâmpla ce s-a întâmplat cu ”Stăpânul sunetului” (a doua povestire din colecție) : ne dematerializăm.

Maria sa, omul 

Comentariul la "Cartea apocrifelor" de Karel Čapek

                Prima data m-am intalnit cu scriitorul ceh cand aveam 14 ani. Atunci am citit "Razboi cu salamandrele". Nu stiam eu, pe atunci, mai nimic despre literatura - pamflet sau despre suprarealism. Pur si simplu mi-a lasat o impresie placuta. Atunci a fost o lectura reconfortanta.  Ei, bine, acum il ciesc cu alti ochi si vad ca poate fi sezat la loc de cinste, alaturi de Franz Kafka, George Orwell, Aldous Huxley, Ray Bradbury si Evgheni Zamiatin. Acestia au umplut cu aura lor intreg mijlocul secolului trecut si au dat nastere literaturii distopice. Spre deosebire de multi alti predecesori ai lor, ei nu mai cautatu identitatea si nu cautatu sa exploreze abisurile subconstientului uman. Erau lamuriti si acelasi timp ingroziti de ceea ce poate sa nascoceasca mintea omului.  Astazi, la peste o jumatate de veac distanta, cartile lor sunt o revelatie pentru ethosul batranului continent.   
              Antieroul, sugerat cu un secol inaintea lui Capek de genialul E.A. Poe, este personajul central al colectiei de povestioare. "Apocrifele" releva o latura umana, inspumata in banalul cotidian, a unor eroi - arhetip in devenirea civilizatiei umane: Prometeu, Avraam, Alexandru cel Mare, Arhimede, etc ... 
              Stilul este prozaic, anticalofil, autorul dorind sa scoata si mai mult in evidenta aceasata latura comuna a tuturor oamenilor (fie, ei, coborati din Olimp, ca, de pilda, Prometeu): viata de zi cu zi. Astfel scriitorul reuseste sa probeze, in fiecare povestire, fara echivoc, maretia fiintei umane, ca produs al convietuirii si nu ca pe un dar al zeilor. 

Calitativ si cantitativ in explorarea clasei de elevi

Calitativ și cantitativ în explorarea claselor de elevi

Prof. Berceanu Iancu Constantin

Liceul Teoretic ”Sfinții Kiril și Metodii” Dudeștii Vechi

Școala gimnazială Cenad

Pornind de la aserțiunea potrivit căreia metodologia cercetării reprezintă o modalitate generală de abordare a realității, mai cu seamă în științele socio-umane, se impune o definire a acestui concept.

            După Șt. Ștössel și D. S. Ogodescu (1978) realitatea constituie un produs al prelucrării informației. La rândul ei, informația este „un produs al atitudinii umane creatoare, tot așa cum pe alt plan și noțiunea o înțelegem ca rod al creației”^[1] .  În acest context, omul, aflat în postura de creator de informație, își construiește singur propria realitate. Conștiința umană, plasată asimetric și voluntar în raport cu realitatea, acționează asupra acesteia în mod relativist. O astfel de abordare a teoriei informației și a rolului său în formarea realității îl determină pe cercetătorul român să conchidă incongruența dintre realitatea informațională și realitatea obiectivă. „Realitatea ca atare nu este sursă a informației, în schimb este convertibilă în informație.”^[2]

            Ca produs al subiectivității, informația se plasează posterior conștientizării ei. Prin urmare, o abordare care se pretinde a fi obiectivă, exclusiv cantitativă, a realității umane devine aproape imposibilă. Deopotrivă realitatea, cât și informația ce decurge din analiza făcută asupra ei, sunt, de fapt, produse ale conștiiței umane, atât la nivel colectiv, cât și la nivel de individ. Aceste concepte revoluționare pentru lumea științei au fost puse în evidență și în științele pozitive. În acest domeniu, considerat a fi obiectiv și riguros, modelarea a devenit parte a metodologiei cercetării încă de la începutul secolului XX. Atunci informația brută, rezutată din observarea realității, nu mai este o condiție suficientă a cunoașterii. Noțiunile se formează după ce informația este percepută, analizată și, mai ales, raportată la un model cunoscut.

Simplificând, putem afirma faptul că oamenii percep realitatea în funcție de experiența anterioară și o raportează la modelele cunoscute. La rândul lor, acestea se conturează în funcție de educația pe care o are individul uman sau colectivitatea din care face parte. Apare, astfel, evident un parcurs al cunoașterii: model – conștiință – informație – realitate.  Aceste elemente nu apar ca trepte într-o ordine ierarhică, ci constituie componente ale unui sistem funcțional, între care se stabilesc relații de interacțiune și interdependență. Realitatea, ca produs al prelucrării informației, se transpune în modele și noțiuni pe care, apoi, conștiința omului le folosește ca puncte de plecare în descoperirea altor aspecte ale Universului. În tot aces demers, subiectivitatea fiecăruia dă notă dominantă unora din componentele universului perceput, în funcție de afinitățile sale cognitive.

Dihotomia  realitate – cunoaștere se accentuează în sfera disciplinelor socio – umane, acolo unde subiectivitatea atât individuală, cât și cea colectivă au rol determinant în evoluția și dezvoltarea eului perosa, respectiv a eului social (de grup).

Abordarea pozitivistă a demersului gnoseologic în științele socio – umane, caracteristică etapei de început a dezvoltării științelor sociale^[3]  , a încercat să le confere un statut similar științelor naturale. În psihologie, sociologie, dar și în științele educației s-a încercat impunerea principiilor deterministe, utilizarea preponderentă a calculelor statistice, analiza cantitativă a datelor, etc.

De buna seamă că această perspectivă a contribuit la progresul cunoașterii. În educație și astăzi mai stăruie modelul cantitativ de analiză a eficienței învățării, testele cu itemi structurați, ierarhizarea după notă a rezultatelor învățării, etc.  În cercetarea științifică, îndeosebi, au rămas metode ca analiza factorială, analiza bivariată sau multivariată a datelor sunt recunoscute pentru eficiența lor. Totuși, „caracteristicile statistice nu pot oferi decât o imagine incompletă a fenomenelor reale”^[4]. 

De asemenea, aplicarea strictă a metodelor cantitative în studiul indivizilor umani sau a grupurilor umane presupune o detașare a cercetătorului față de subiect. Petre Iluț (1997) subliniază faptul că „cunoașterea socioumanului nu are nicio șansă de izbândă prin explicația rece, obiectivă din exterior, ci doar prin înțelegerea subiectivității umane ce stă în spatele faptelor exterioare”^[5].

  Un alt adept al abordării calitative a procesului de învățământ și al analizei lui, Ken Robinson, face o analiză a eșecurilor școlare în europa de Vest, cu privire specială asupra învățământului din Marea Britanie. Acesta subliniază faptul că principala cauză a randamentelor școlare scăzute o constituie preponderența viziunii structuralist – obiectiviste a evaluării școlare. Prevalența pozitivismului în procesul de învățământ inhibă creativitatea elevilor și îi îndepărtează de actul educativ. Standardizarea achizițiilor cognitive în perioada școlarizării dă naștere unui individ rigid, neadaptat societății postmoderne, în care singurul element de siguranță este permaneța schimbării. De asemenea, subliniază autorul englez, aceeași abordare s-a practicat și atunci când cercetătorii „luau pulsul” sistemului de învățământ. Se studia în mod cantitativ eficiența învățării, îndeosebi prin studiul comparativ al promovabilității la diferite examene, media notelor, rata de alfabetizare, media anilor de școală absolviți, etc. Dar aceși indicatori, necesari pentru planificarea procesului de învățământ, nu sunt nici pe departe utili atunci când trebuie sa studiem nivelul de formare al competențelor sau formarea atitudinilor folositoare în viață. Chiar și studiile cantitative făcute în anii ′80 - ′90 ai secolului trecut și după 2000 indică un declin al eficienței sistemului de învățământ și al atractivității educației pentru tineri. Mai târziu testele PISA și MENSA au confirmat scăderea nivelului de pregătire a tinerilor în toate aspectele. Așadar se impunea o altă abordare, atât a procesului de învățământ în sine, cât și a metodelor prin care acesta este cercetat și evaluat^[6].

P. Iluț (1997) face o prezentare sintetică a celor două tipuri de demers în cercetarea socioumană, a principiilor de bază ale acestora, precum și aplicabilitatea lor. În ceea ce privește metodologia specifică, acesta subliniază faptul că „specific modelului cantitativist sunt experimentul și ancheta pe bază de chestionar standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere observația participativă și interviul intensiv”^[7]. La acestea se adaugă testul, observația structurată, interviul structurat – pentru cercetările cantitative și analiza documentelor pentru demersul calitativ.

Metodele cantitative – subpozabile orientării pozitiviste în cercetare – au fost preluate și adaptate din sfera științelor naturii. Experimentul, testul structurat, observația structurată, analiza statistică sunt metode consacrate, a căror aplicabilitate a fost testată de oamenii de știință din sfera științelor educației pe tot parcursul secolului XX. Rezultatele concrete, măsurabile și comparabile au stat la baza studiilor de analiză a procesului de învățământ.

Însă, această orientare pozitivistă a fost criticată încă din sec. XIX, mai cu seamă de filosoful W. Dilthey. Acesta își susținea poziția prin faptul că fenomenele naturii sunt obiective. Ele se produc de la sine, fără intervenția umană. Astfel se pot descoperi legi care valabile oricând și oriunde în natură. „Științele culturii și ale spiritului” nu se pot bizui pe metodele obiective, întrucât esența socio-culturalului și a istoriei sunt produse ale subiectivității umane. Epistemologul german susținea că socioumanul nu poate fi cunoscut prin explicație rece, obiectivă, ci numai prin înțelegerea subiectivității umane ce stă în spatele faptelor exterioare, observabile.

     P. Iluț (1997) a realizat un studiu comparativ al abordărilor calitativă și cantitativă în studiul științelor socio – umane.

Tabel 1 Abordarea calitativă și abordarea cantitativă în cercetarea științelor socioumane^[8]

Dimensiuni ale cunoașterii	Cercetări de tip cantitativ	Cercetări de tip calitativ
1.Orientare generală epistemo- logică	Pozitivist-explicativă, no-motetică	Fenomenologico – compre- hensivă, idiografică
2.Nivelul realității	Macrosocial, formal	Microsocial, local, contextual
3.Natura realității	Statică, exterioară obeserva- torului	Procesuală, constituită social de observator
4.Relevanța punctului de ve-dere în explicarea și înțele-gerea realității	Al cerecetătorului (abordarea etică)	Al subiecților, lumea înțele-surilor și interpretărilor coti-diene
5.Relația dintre cerecetător și subiect	Distantă	Apropiată
6.Relația dintre teorie și cerce-tarea empirică	De verificare a teoriei prin cercetarea empirică	De emergență a teoriei pe parcursul cercetării
7.Selecția unităților de cercetat	Prin eșantionare statistică	Întreaga populație sau eșantio-nare teoretică
8.Timpul afectat culegerii datelor	Perioadă scurtă, episodică	Perioadă lungă și continuă
9.Metode principale	Experiment, anchetă cu chesti-onar standardizat, analiza can-titativă a documentelor, ob-servația sistematică din exte-rior	Observația participativă, interviul intensiv, biografiile, analiza calitativă a documen-telor
10.Natura datelor obținute	Valide, cu grad mare de fidelitate	Complexe, bogate, de adân-cime
11.Stilul raportului de cerce-tare	Cifre, tabele, grafice, co-mentarii, în limbaj natural	Limbaj natural, metaforic, cu puține date statistice și reprezentări grafice

Între metodele subiective consacrate menționăm observația participativă (subiectivă), documentarea sau lectura științifică, interviul intensiv. Petre Iluț^[9] menționează faptul că studierea unei comunități umane – de pildă clasele de elevi - „din interiorˮ se face prin metode calitative. Mai cu seamă grupurile mici, marcate de un specific local, sunt studiate în întregime, tocmai pentru a scoate în evidență esența acestora. În cazul cercetărilor psihosociologice sau, mai cu seamă, a celor psihopedagogice, se emite un set de ipoteze, după care se realizează un experiment, pe parcursul căruia observația permanentă, participativă, este completată de o documentare complexă și intensă cu privire la populația studiată. De asemenea, o altă caracteristică a acestui demers o constituie caracterul longitudinal al observării. Dacă în științele naturii este suficientă realizarea unui singur experiment de laborator pentru a testa ipoteza de lucru, în cazul studierii claselor de elevi, marcate de un anumit specific legat de vârstă, apartenență culturală, socio-economică  și localizare geografică, este necesară o observare mai îndelungată. Specifică în practica didactică, dar și cercetărilor efectuate în mediul școlar este cunoașterea clasei de elevi.

---

[1]Stössel, Șt., Ogodescu, D. S., 1978, Omul și universul informațional, Editura Facla, Timișoara, p.41

[2]Idem, p. 68

[3] Cucoș, C., 2001, Istoria pedagogiei. Idei și doctrine pedagogice fundamentale, Editura Politom, Iași

[4] Malița, M., Zidăroiu, C., 1972, Modele matematice ale sistemului educațional, Editura didactică și pedagogică, București, p.9

[5] Iluț, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, p. 41

[6] Robinson, Ken, 2011, O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației, Editura Publica, București.

[7]Idem

[8]Idem, p. 63

[9] Iluț, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași

Bulgarii banateni prezentare 2010 la Sesiunea de comunicari stiintific...

Excursie Buzias

"Clasa muncitoare"

"Clasa muncitoare"

Acest concept, nicidecum perimat, a fost victima colaterala a flacarilor Revolutiei din '89. Din pacate, asta s-a intamplat dupa ce vreme de 45 de ani a fost devalorizat prin scandarea lui abuziva de catre gurile mincinoase ale comunistilor instalati in toata lumea de Stalin si urmasii lui. A-l folosi astazi in intelesul sau propriu pare sa fie pentru multi un gest desuet. Insa decrepitudinea in care a cazut aceasta sintagma este analoaga starii in care se afla categoria sociala pe care o denumeste. Dispretul promovat pentru acest concept se rasfrange in atitudinea pe care o simtim noi, cei multi care traim din munca salariata, din partea elitei socio-economice actuale. Viitorul clasei muncitoare (nu ma sfiesc defel sa folosesc acest temen) depinde in mare masura de capacitatea ei de a-si redobandi stima de sine si de a si-o impune. Dezvoltarea durabila a lumii depinde mai mult de respectarea profesionalismului si a celor care il practica decat de lingusirea personajelor "promovate" a "descurcaretilor" sau a "papusarilor". Vad o iesire din impasul social-economic prin valorizarea individului si a calitatilor sale umane (inteligenta, harnicie, devotament, altruism, solidaritate) si nu prin exacerbarea individualismului si a "spiritului competitiv" caracteristice lumii de "descurcareti" egoisti in care traim astazi.

Lectura, în sine, este un ritual care ne ajută să transcedem în anistorie.

Nu este importantă cantitatea materialului lecturat sau autorul scrierilor, ci procesul care se declanșează la nivelul subconstientului nostru în timpul lecturii.

Asta ne transformă, în timp, ca oameni, și pune în valoare valențe pe care le avem dar care nu pot ieși la iveală în sinergia prezentului.