"Unde se - ntâlnește vânt cu vânt"

O dramă profundă. O carte pe care nu poți să o lași din mână. Totul a început de la o poveste de iubire neîmplinita. Este una din puținele cărți care te fac să îți rezemi obrazul în degete și să cauți a potrivi, cumva, lucrurile. Însa ... viața personajelor este atât de complicată, că nici trecerea lor în neființă nu rezolvă intriga cărții. Oamenii se topesc ca o lumânare așezată în calea unui vânt turbat ce răzbește prin freastra deschisă. În jurul ei zac, împrăștiate picături de ceară de forma lacrimilor, pe care Emily le-a adunat și le-a retopit în tiparul acestui roman uluitor.

”Primăvara neagră”

                Un "bici neuronic" e scriitura acestui american a cărui viață s-a desfășurat în întregime în secolul XX. Cunoscut și admirat mai ales pentru stilul său voit curajos dar lipsit de pudoare din alte romane ("Sexus", "Nexus", "Plexus") Miller ne relevă omul postmodern, cu creierul facut țăndări, sensibil până în vârful unghiilor, incapabil să se controleze emoțional. 
Autorul se descrcă, experimentând o stare de beatitudine a sincerității: "Pentru mine cartea este omul și cartea mea este omul care sunt, omul confuz, neatent, nesăbuit, omul desfrânat, omul obscen, lăudăros, amabil, conștiincios, mincinos, dar știind să rostească, diabolic, adevărul". 
Decorul ?
Mai e nevoie de decor ?
De fapt decorul nu este altceva decat o reflexie a stării personajului. Spațiul este subiectiv, culorile ... un nonsens. 
Seamana bine cu o pelicula ”noir”.

Bolanvul cronic si predestinarea

          Predestinarea este un subiect mai mult decat uzitat in literatura. Thomas Mann face, insa, din aceasta un preambul genial pentru a patrunde in cele mai ascunse locuri ale persoanei umane. Eroul principal, Hans Castorp, este unul din milioanele de tineri care populau burghezia inceputului de secol XX. Nimic nu ii tulbura banala existenta cotidiana si nimic nu pare sa ii puna la incercare capacitatile mediocre. 
           Abia dupa vreo 250 din cele 900 de pagini ale romanului autorul ne sugereaza ca prezenta lui la sanatoriul de tuberculosi Berghof nu este deloc intmaplatoare. Tanarul purta cu sine boala care a marcat intreg secolul XX european: tuberculoza.
          Bogat in personaje pitoresti, romanul reprezinta, in sine, o alegorie a ethosului european.                       
Analogia cu "bolnavul cronic" este usor de sesizat in multitudinea de intamplari cotidiene, intrerupte de episoade meditative in care autorul lanseaza, socratic, intrebari legate de teme fundamentale, cum ar fi perceptia timupului si a spatiului, natura sentimentelor umane, "masca" pe care o poarta individul in raporturile cu semenii sai. 

          Comentariu la  FANTASTICA SI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERENDIRA SI A NESĂBUITEI SALE BUNICI, de Gabriel Garcia Marquez
             
                  Paradoxul este un produs al creativității umane. În natură nu este loc pentru inadvertențe.
                  Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Gabriel Garcia Marquez surprinde prin forța colosală a ficțiunilor pe care le expune într-un stil atât de viu, încât par a fi mai aievea decât realitatea însăși. Scriitorul columbian face apel unei galerii restrânse, dar puternice, de simboluri, care, în solidar, fac trimitere la lumea neexplorată a adâncurilor mării. Cele mai multe din povestirile relevă o mistică a spațiului litoral. În acest loc în care se împreună uscatul și marea stăpâni sunt crabii, organ visceral de care depinde digestia ambelor lumi: uscatul și marea.
                   După circa 200 de pagini care se pot citi pe nerăsuflate într-o după amiază, și revenind la titlul povestirii - pilot, care dă titlul antologiei, m-am oprit asupra ”nesăbuinței” - principiu care guvernează întreaga dinamică a lumii descrise de Marquez.  Originară în regnul animal, rațiunea este un copil născut mort. Opusul ei domină paginile cărții, iar cel mai puternic purtător al acesteia - bunica Erendirei - face dovada unei vitalități și a unei longevități incomensurabile. Abia la capătul vieții sale aflorează esența vegetală a acestei existențe absurde, prin culoarea verde, clorofiliană, a sângelui ”Bunicii”.  Ulise, cel care a pus capăt vieții acestui monstru, este si el un simbol, un arhetip pentru sacrificiul ce trebuie prestat atunci când se produce un act de eliberare karmică.
         

Cartea - obsesie

        Cu totii ne-am confruntat, de-a lungul timpului, cu acest sentiment: ceva se repetă, cineva ne urmărește, am un ”deja-vu” ... și altele de acest fel. Pentru a nu se confunda prea ușor cu o emoție persistentă, scriitorul Julien Green face apologia destinului și îngroașă, subtil, în romanul ”Varuna”, firul care unește existența oamenilor în epoci diferite.
        Delicat, folosind mitologia încețoșată a nordicilor, în locul cazmalei arheologului, el dezgroapă existențe, pe care le expune, apoi, plenar în paginile cărții. Aparent, între Hoel - galezul de acum o mie de ani, Helene - o adolescentă din Franța Renașterii și Jeanne - o romancieră din Parisul anului 1900 (și un pic ... ) nu pare să existe vreo legătură. Doar autorul dă semne că ar încerca să-i reunească printr-un lanț de metal pe care valurile l-au aruncat la țărm în epoca lui Hoel și care a trecut, apoi, din mână în mână, până la Jeanne - cea care ”i-a pus o cruce”. Obiectul cu pricina pare să fie un dotat cu puteri supranaturale, rolul său în această lume fiind acela de a schilodi viața celor care îl poartă, sugerând trimiteri vagi către cutia Pandorei.
         Motivul artistic nu este ieșit din comun și ar pica, în mod cert, ”examenul” în ochii oricărui cititor cât-de-cât avizat. Însă ... Julien Green își botează tripticul cu numele zeului indian al abisurilor oceanice: ”Varuna”, cunoscut și ca legiuitor al lumii, dar și ca aducător al pototpului acvatic. Prin aceasta, autorul sugerează existența unei legături factuale între lumea pe care o cunoaștem și ”universul ascuns”.  În ultimul capitol, Jeanne discută, din diferite unghiuri de vedere, tragedia Helenei Lombard (povestită în capitolul anterior), sugerând caracterul tern al judecății omenești. În picioare, stau, mai departe, tema de a nu-ți răni ființele dragi, ”lanțul” care unește destinele oamenilor și mâna nevăzută care l-a aruncat din mare.       

”Isabel și apele Diavolului” - refugierea în inefabil

Condamnată de toți pentru efectele sale, alienarea este o condiție sine-qua-non a meditației. Straniul - atât de cautat în interbelic - izvorăște la Eliade din meditația mistică prin care el caută să își împace fațetele multiple ale sinelui. Cum împăcarea presupune și un act de judecată, e lesne de înțeles eșecul pe care l-a trăit. (eșec pe care l-a vazut la Giovanni Papini, dar pe care nu credea ca va ajunge să îl experimenteze și el). A mai ramas o cale de urmat: refugiul. Căutandu-și sinele, filozoful ajunge să se autoexileze. Deși criticată pentru calitatea epicului, "Isabel și apele diavolului" merită citită pentru vibrația profundă pe care o emană rândurile sale. Chiar daca nu este deloc o carte ușoară și atrăgătoare, prin stilul ei confesiv, combinat cu opacitatea abisală a trăirilor, ne pune în fața unei experiențe intelectuale inedite, plina de inefabil.

        Salavin și patologia începutului de secol

       Scris de celebrul scriitor francez Georges Duhamel, ”Viața și aventurile lui Salavin” se remarcă printr-un stil captivant, cu o structură epică liniară, ușor de urmărit. Cartea poate fi citită oriunde, de către oricine, însă, fiecare cititor va găsi alte valențe.
       Adresabilitatea este unul din punctele forte ale oricărei lucrări literare, fără îndoială, însă Duhamel reușește să facă din aceasta o notă de stil.
       O altă calitate a scrisului este capacitatea autorului - rară, aș spune eu - de a-l transpune pe cititor în miezul evenimentelor pe care le evocă.
       Aceste observații ar putea pe oricine să îl ducă cu gândul spre arta scriitorilor realiști (Balzac, Maupassant, etc ...). Posterior acestora cu cel puțin jumătate de veac, Duhamel inserează, în scrierile lui, o picătură de suprarealism, pe care o culege din psihanaliza personajelor. În cazul romanului ”Viața și aventurile lui Salavin” este vorba de un personaj comun literaturii din prima jumătate a secolului XX: Ratatul. Însuși autorul punctează, în cadrul unui interviu, faptul că Salavin nu suferă de o maladie anume și nici nu reprezintă o categorie socială. ”El e un om așa cum sunt și cum au fost, fără îndoială, mulți ... ”. La o privire mai atentă, însă, apare limpede încadrarea lui într-o familie patografică destul de des întâlnită și în viața cotidiană a strălucitorului secol XXI: schizofrenicul. Medic de profesie, Duhamel îi refuză lui tânărului parizian calitatea de om bolnav, subliniindu-i, în mod eufemistic, apartenența la ”lumea normală”.
         Prin Salavin, Duhamel și o întreagă pleiadă de scriitori contemporani lui (F. Kafka, T. Mann, K. Capek, K. Hamsun) au expus în mod pragmatic adevărata stare a ethosului vest-european. Astăzi, după un secol de progres tehnologic și două războie devastatoare, căutarea sinelui și a sensului existenței este mai actuală ca  oricând. Lunga perioadă de pace din anii 1848-1914 a adus plictisul, perioada postbelică, detaliul, iar marea deschidere din zorii acestui secol, haosul interior.