Manolescu si "rarefierea spiritului critic"

RAREFIEREA SPIRITULUI CRITIC ne-a lasat, practic, fara valori notabile in cultura. In schimb s-a "impus" ghetoizrea literaturii si a artei, in general. Opuri de genul celor scrise de Henry Miller s-au scris de cand e lumea, insa, america l-a dat si pe Hemingway. Daca vom continua tot asa, vom ajunge sa fim reprezentati de "Suge-o, Andrei !" si de "Letopizdet".

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22354108-manolescu-pentru-presedinte-scriitorilor-cel-mai-alarmant-fenomen-din-toate-consta-rarefierea-spiritului-critic-care-este-sita-ciurul-fara-care-grul-nu-poate-alege-neghina.htm

Vițelul de aur sau utopia masacrată

M-am întâlnit adesea cu această carte în librării, biblioteci, în ofertele magazinelor online, etc. Am fost curios sa o citesc, însă ... mereu exista altceva care mă făcea să amân. Apoi, într-o zi, un prieten virtual mi-a dat un semnal pozitiv la recenzia pe care am făcut-o unei alte cărți, ”Maestrul și Margareta” și mi-a spus ceva de genul: ”aștept să văd o recenzie la Ilf și Petrov - Vițelul de aur”. A fost mai mult decât un imbold să procur cartea și să o citesc. 
Bineînțeles că am citit-o pe nerăsuflate. Nota comună cu cartea maestrului Bulgakov o reprezintă suprarealismul. Însă, dacă citești atent printre rândurile așrternute de cei doi prozatori din URSS-ul interbelic, se relevă un procedeu stilistic rafinat prin care se înfiera, cu vocea crăpată de amarul adunat în zece ani de comunism, avatarurile ”lumii noi” care se construia în estul Europei.
Firul epic este țesut în jurul pesonajului Ostap Bender, un pișicher care comite un lung periplu prin țara-continet, în căutarea panaceului care să-i aducă fericirea. Este vorba de un milion de ruble pe care îl va obține prin șantaj de la alt escorc, emblemă a ”burgheziei proletare” care se impunea în epocă. 
Absurdul este omniprezent. Și mai caraghioasă este fuziunea informației științifice sau umaniste pe mentalul gol, insipid, al mujicului devenit, grație presei de popularizare, un cetățean informat, ”conectat la ultimele cuceriri ale științei și artei”. Mecanismul care ar fi trebuit să pună în mișcare sita care filtrează tipologiile umane este la fel de disfuncțional ca și mecanismele menite să asigure minimul de confort omului simplu. Întreaga lume de dinainte de ”Marea Revoluție” - ierarhizată până în cel mai mic detaliu - a devenit o infintă periferie. Peri-cultura și peri-urbanul începe în centrul orașelor de rang ”republican” și se întinde continuu până în cătunele Asiei Centrale. 
Pentru cititrul care a gustat, măcar un pic, ”iepoca de aur” , cartea o să aducă un gust dulce-amar. Pentru cei mai tineri, care nu au apucat să lupte pentru construcția ”lumii noi” , cartea este o lectură satirică, plină de ironii groase și pozne de tot felul. Dar ... dincolo de haina suprarealista aflorează trupul chinuit al unei realități bizare care, astăzi, arată ca o glumă proastă (Mulți dintre noi am trăit-o !).

Scriitorul este un cititor al vieții și un trăitor al cărților

Cred că nu există citior pasionat care să nu-și pus, măcar odată, întrebări referitoare la felul cum se nasc cărțile. Desigur, bibliotecile și librăriile abundă de memorialistică, biografii, monografii, jurnale, etc. Însă, ”Trandafirul de aur” a lui Konstantin Paustovski este exact ceea ce caută cititorul.
Ca orice operă literară, colecția de povestiri este marcată profund de personalitatea autorului. Dealtfel, nici nu se poate scrie un tratat universal pentru arta scrisului. În cele 21 de povestiri, Paustovski atinge diferite aspecte din viața nterioară a scriitorului.
Sintetic, aș putea să desprind două teme majore: viața și cărțile. Fără îndoială, scriitorul este, în primul rând, un cititor. Însă, din paginile ”Trandafirului de aur” se desprinde figura unui cititor al vieții și un trăitor al cărților.
Să nu uităm imaginația - principala trăsătură a artistului.
”Una din însușirile remarcabile ale imaginației constă în faptul că omul crede în adevărul ei. Fără acest crez, ea ar fi un joc gratuit al gândirii, un caleidoscop copilăresc fără sens. Credința în ceea ce ne imaginăm este forța care îl pune pe om să caute în realitate rostul închipuirii sale, să se lupte pentru întruchiparea lui, să urmeze chemarea inspirației ... și, în sfârșit, să creeze în realitate ceea ce-și imaginase”.

Celălalt labirint

Încă din zorii civilizației omul parcurge firul vieții marcând treceri prin încercări care îi relevă
și îi întăresc capacitățile.
Una din probe - evocată de grecii antici - este cea a labirintului.
Nomad prin natura sa, omul este un căutător înnăscut. Sedentarismul este doar o stare exterioară.
El va căuta întotdeauna noi orizonturi, chiar dacă zidurile orașului sau pereții camerei de locuit
îi limitează posibilitățile de explorare a mediului fizic.
Labirintul nu este o invenție ab nihilo, ci o stare permanetă a conștiinței interioare, pe care omul a materializat-o într-un spațiu finit, dar care își multiplică posibilitățile.
Scriitorul argentinian evocă, printr-o tehnică a epicului desăvârșit de limpede, experiențe ale lumilor paralele. Totul porneșete de la întâmplări simple, desprinse din banalul cotidian.
La începutul seriei de șase povestiri din volumul ”Celălalt labirint” universul paralel este sugerat prin visare. Până la final se conturează și alte modalități prin care personajele intră în contact cu diferite straturi ale realității.
Cu o sclipire de geniu, scriitorul argentinian postulează, în preludiul ultimei povestiri ”Realitatea (aidoma marilor orașe) s-a extins și s-a ramificat în ultimii ani. Aceasta a avut influență asupra Timpului: trecutul se îndepărtează cu o rapiditate inexorabilă.”

Artist vizual Cristina Lihat

"S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascali"

Interviu Cenăzeanul 5 / 2017

"S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascali"

- Stimate domnule profesor Iancu Berceanu, sunteți, iată, de câtva vreme, profesor la Școala Gimnazială din Cenad. Dar cine este omul care se află dincolo de funcția dvs. didactică din satul de pe malul Mureșului? (locul de naștere, studii etc. etc.)

- Răspuns: M-am născut la Oravița, în urmă cu 36 de ani. Studiile mi le-am început la Liceul Teoretic ”General Dragalina” , pe care l-am reprezentat la Olimpiada de geografie, faza națională, în 1998. Apoi am urmat cursurile Facultății de geografie, la UVT. Am obținut licența în geografie în 2004, iar, apoi, masteratul, în 2006.

- Când sunt mici, copiii sunt întrebați ce anume vor să se facă atunci când vor fi mari. Desigur, în această fază, dorințele lor coincid cu cele ale părinților. Nu am vrut să vă întreb ce ați vrut să fiți când veți fi mare, ci vă invit să analizăm mecanismele care decid cu adevărat prima sau primele profesii ale unui individ. Care sunt acestea și cum acționează asupra unui tânăr?

- Răspuns: Când am avut vreo 10 – 12 anișori îmi doream să mă fac marinar. Pe atunci citeam cu nesaț cărțile lui Jules Verne. Mai târziu, când am ajuns licean, am descoperit geologia. De la biblioteca orășenească, de la un prieten inginer geolog și de la vecinii mei (o familie de ingineri geologi) am citit tot ce am prins. Am studiat singur pietrele, scotocind cu ciocanul prin dealurile din jurul Oraviței. Atunci m-am văzut geolog, descoperind noi bogății și dând o nouă tinerețe bătrânului oraș natal. Îmi doream să fac ceva pentru orașul meu. Patriotismul local mi-a fost insuflat de prietenii mei mai mari de la ”Clubul intelectualilor”, Clubul ”Speo Caraș”, Cenaclul ”Mihai Novac”. Îi vedeam scriind și lansând cărți, susținând prelegeri publice, dezvelind statui, organizând vernisaje, tabere de literatură și artă, etc. Mie îmi plăceau științele pământului. După ce am participat la Olimpiada națională în clasa a X-a, m-am cufundat într-un maldăr de volume de geografie și geologie și m-am apucat să fac și eu ce făceau ei. Am început prin a explora zona din jurul orașului cu un ciocan și o lupă. Mi-am umplut camera de bolovani și de cărți. La facultate am ajuns repede o figură notorie, pentru cunoștințele mele de geologie – având în vedere faptul că geografii se îndrăgostesc mai greu de o știință ancorată adânc în fizică și chimie. În învățămând am intrat ”din prima”. Am optat pentru singurul post disponibil în Județul Timiș: liceul din Dudeștii Vechi. Aveam nevoie de un loc de muncă care să-mi permită să merg la cursuri la masterat și, mai ales, să am timp să studiez. Nu aveam intenția să fac din profesorat o carieră. Voiam să fac masteratul și apoi să merg la doctorat. Însă … în acei ani nu am avut mijloacele materiale necesare să merg la doctorat. Așa că m-am obișnuit cu ideea că sunt și voi rămâne profesor. În consecință, am aprofundat didactica, mi-am luat toate gradele și am căutat să-mi perfecționez strategia de lucru la clasă. Gradul I mi l-am susținut cu o lucrare de didactică, nu de geografie. Am studiat și am experimentat strategii moderne în predarea geografiei. Am făcut și ceva inovații. Atașamentul pentru locul în care trăiesc mi-a rămas bine înrădăcinat din anii când am crescut la Oravița. Mi se pare natural să fac ceva pentru Cenad. Uitându-mă în urmă la traseul urmat de mine la catedră, pot să spun: pofta vine mâncând.

- Haideți să punem punctul pe „i“.  Care sunt (au devenit) în ziua de astăzi modelele pentru copiii și adolescenții?

- Răspuns: Răspuns sec și nu chiar surprinzător: oamenii de succes. Iar copiii văd succesul în oamenii bogați, în sportivi și în vedetele care se plimbă pe ecran. Când cresc un pic mai mari devin mai realiști și constată că succesul îi așteaptă peste hotare, la volanul unui camion sau în preajma unui neamț bătrân. Indiferent de vârstă, însă, rămâne o constantă: banii. Modelele demne de urmat sunt oamenii care au bani.

- Experimentele care s-au tot făcut și se fac în sistemul românesc de învățământ în ultimul sfert de veac au dus până într-acolo că până și miniștri și prim-miniștri sunt acuzați de plagiat. Adică de copiat cu nerușinare. De notele mici pe care le iau cam prea multe cadre didactice în cursa pentru titularizare ce să mai spunem? Ce e de făcut pentru a ieșidin această fundătură?

- Răspuns: Aici pot să vă dau un evantai de răspunsuri … În primul rând, notele sub 5 la examenul de titularizare reflectă pregătirea sumară a candidatului. Cauzele acestei pregătiri sumare sunt multiple: cursurile se fac de multe ori într-o manieră formalistă, studenții nu sunt motivați să aprofundeze, iar examenul de titularizare nu aduce cu sine o carieră tentantă: salariu modest, navetă, etc. Apoi, de ce să nu recunoaștem, absolvenții mai bine pregătiți își doresc să rămână în Timișoara sau să plece în străinătate (urmând calea unui câștig mai bun). Încă un factor este lipsa concurenței: absolvenții de facultăți umaniste, care au urmat și cursurile modulului pedagogic, sunt tot mai puțini, printre altele, și din cauza unui număr destul de redus de studenți din zona noastră. Asta din cauză că în ultimii 10 ani rata de promovabilitate la Bacalaureat a scăzut la jumătate față de începutul anilor 2000, iar dintre ”bacalaureați” sunt mulți tineri care nu au mijloacele materiale necesare pentru a urma o facultate. Dintre cei care merg, totuși, la facultate, cei mai mulți se îndreaptă spre domeniul tehnic, medical sau cel de afaceri. S-au dus vremurile cand cei mai buni elevi deveneau dascăli.

- Abandon școlar, lipsă de supraveghere părintească etc. etc. Iată că am ajuns la Proiectul ROSE, despre care ați scris în numărul anterior al revistei noastre. Pot aplica doar liceele sau și școlile gimnaziale?

- Răspuns: Proiectul ROSE este doar pentru licee. Eu sper să se deschidă în curând o linie de finanțare și pentru ciclul gimnazial.

- Cer ar însemna acesta din punct de vedere practic? Altfel spus, care pot fi activitățile concrete?

- Răspuns: Practic proiectele ROSE au în vedere creșterea nivelului de pregătire al absolvenților de liceu (țintind, pe termen mediu – lung, spre o ameliorare a calității forței de muncă). Aceasta se face prin activități de remediere a dificultățior de învățare (meditații), creșterea motivației elevilor prin activități educative (inclusiv prin consiliere psihologică), creșterea frecvenței elevilor la cursuri prin activități atractive de genul colectivelor sportive și al excursiilor, dotarea cabinetelor școlare cu mijloace moderne de învățare (aparatură de laborator, tehnică IT, etc.), realizarea unor activități practice în genul atelierelor, cenaclurilor, grupurilor de dezbatere, etc.

- Ce înseamnă pentru dvs. a fi cadru didactic?

- Răspuns: Acum înseamnă mult. În studenție nu mi-am dorit să mă fac dacăl, ci am vrut să fiu cercetător. Am descoperit această meserie pas cu pas, în primii 5-6 ani de practică. Îmi place să ajut oamenii din jurul meu și să fac ceva practic, cu rezultate vizibile. Asta se întâmplă când intru în clasă și elevii nu știu decât puține sau chiar nimic despre subiectul lecției, iar când se sună pentru pauză, văd că rămân cu ceva din ce au făcut împreună cu mine. 

- Am constatat că vă implicați în diverse activități extraprofesionale. Ce vă determină să o faceți, mai cu seamă că e vorba mai mult de muncă voluntară?

- Răspuns: Pur și simplu am învățat, de-a lungul anilor, să fac mai multe lucruri. Am fost întotdeauna o fire explorativă, curioasă. Ajung să fac în majoritatea cazurilor muncă voluntară pentru că pur și simplu ceea ce fac eu nu se remunerează. De pildă, îmi place să scriu și să-i învăț și pe alții să scrie. Îmi place să scriu proiecte culturale sau educaționale, să organizez excursii, etc. Dar toate acestea nu se regăsesc în statul de plată al ministerului.

- Cum găsiți atmosfera și Școala Gimnazială din Cenad? Se pot face și alte activități decât cele impuse în programa școlară?

- Răspuns: Îmi place Școala din Cenad. Cu elevii comunic și empatizez bine. Printre colegii profesori mi-am făcut prieteni încă din primele zile. Cât despre activitățile extracurriculare de care m-ați întrebat … răspunsul e simplu: se pot face multe lucruri, numai să existe voință și mijloacele necesare. 

- Puțină lume cunoaște faptul că, în afara catedrei, aveți preocupări în domeniul cultural și istoric. Dezvăluiți câteva dintre acestea.

- Răspuns: În afara orelor de curs preocuparea mea prinicipală, aș putea spune, este cititul. Am și scris câte ceva. Am încercat ficțiunea, însă, literatura este, pentru mine, ca o haină bine croită, dar, la care nu mi se potrivește culoarea. Nu sunt artist, însă îmi place compania artiștilor, mai cu seamă scriitori. Acest gust l-am deprins din adolescență, când mergeam la cenaclu. Istoria mi-a plăcut de când am început să citesc, pe la vreo 6 anișori. Am publicat câteva studii de geografie istorică în revistele ”Clio” și în ”Terra”. Am scrise mai multe lucrări – care necesită, bineînțeles, retușuri – de geografie și geografie istorică a Banatului, mai cu seamă despre orașele mici din județul nostru. Lucrarea mea de grad didactic este rezultatul unor cercetări și experiențe mai vechi. De fapt am scris o serie de lucrări mai mici, din care am tăiat și am remodelat o lucrare despre strategiile moderne de predare a geografiei. Am scris și alte eseuri pe teme pedagogice. Nu le-am publicat pe hârtie, ci le-am urcat pe blogul meu –www.iberceanu.blogspot.ro. Acolo se vede și rezultatul unui joc pe care l-am început acum vreo doi ani: când citesc o carte care îmi cade cu tronc, îi fac o recenzie și o postez acolo. Îmi lipsește mult lumea literară și etosul cultural în care am crescut la Oravița. Acum toată lumea e preocupată numai să facă bani și să dobândească notorietate. Sunt puțini oameni cu care poți discuta despre cărți. Un tânăr cu rădăcini tot în Oravița a făcut un grup pe facebook în care s-au adunat câteva mii de oameni ca mine și acolo mai pot schimba impresii.

- Cum ați descoperit revista „Cenăzeanul“?

- Răspuns: Demult, cred că acum vreo 10 ani, un prieten mi-a dat un număr al revistei, apoi am aflat despre Asociația ”Concordia” și am citit unul din anuare. De ”Morisena” știu de pe site-ul ”Banaterra”.

- Ce anume credeți că-i lipsește acestei publicații și cum s-ar putea îndrepta lucrurile?

- Răspuns: Tuturor publicațiilor tipărite le lipsesc cititorii. De vină nu este difuzarea, ci un complex de factori: timpul care este, aparent, tot mai scurt, lipsa unei culturi a lecturii în ultimii 20 de ani (dublat și de subfinanțarea bibliotecilor și a lăcașelor de cultură), bombardamentul informațional din media virtuală, aparenta suficință a televizorului.

- Sunteți și coautor la monografia comunei Dudeștii Vechi. Acesta a fost motivul pentru care ați acceptat să vă implicați nu doar la redactarea „Cenăzeanului“, ci și a revistei „Morisena“?

- Răspuns: De fapt în spatele tuturor acestor activități se află o cauză comună: sunt profesor și face parte din datoria mea față de comunitate să ofer și altceva în afara orelor de curs: o carte, un articol, un program cultural, o excursie cu elevii.  

- Cenadul se bucură deja de câteva lucrări de istorie. În opinia dvs.,  ce lipsește pentru a se „rotunji“ istoria fostei Urbs Morisena?

- Răspuns: O carte dedicată învățământului cenăzean. Aici a fost atestată cea mai veche școală de pe teritoriul României. Din câte cunosc, la Cenad și-au desfășurat activitatea mai multe școli (sau aș putea spune generații de școli), cu sisteme de educare diferite. Cred că istoria învățământului reflectă foarte bine spiritul unei comunități.

- Cum credeți că v-ați putea implica într-o asemenea activitate?

- Răspuns: Cercetând și scriind. Îmi doresc să fac o serie de studii monografice pe această temă. Îmi va lua timp, dar am sentimentul că merită.

- O ultimă întrebare: în calitate de profesor, ce anume vă doriți cel mai mult?

- Răspuns: Îmi doresc ca din lecțiile mele elevii să rămână cu cât mai multe lucruri folositoare.

A CONSEMNAT DUSAN BAISKI

Articol preluat din http://www.cenad.ro/cenazeanul/cenazeanul_5_2017.pdf

IMAGINI DIN EXCURSIA CU SCOALA VALCANI 18 NOV 2017