De ce par ridicole manifestările patriotice ?


Estetica formei intră adesea în conflict cu etica de conținut. Postmodernismul liber și amorf ca o amibă promite descarcerarea din canoanele estetice, dar, în același timp, cade pradă demonului ”fashion”, mânat din spate de un călăreț apocaliptic, înarmat până în dinți, ieșit din castelul ”pattern”. Huckleberry Finn era sublim îmbrăcat în hainele de duminică în care se simțea ”ca în chingi” și ”îl treceau căldurile”. Dar, stau și mă gândesc, oare cum o fi arătând același personaj gol - goluț ? Că până și zdrențele în care se simțea în largul său au devenit un ”modus vivendi” care astăzi se platește scump prin teroarea nonconformismului. Tendința ”anti-sistem” a a juns să consume, astăzi, mai multă energie decât sistemul însăși sau decât păstrarea rigorilor sale. Asa s-a întâmplat și cu patriotismul. Confiscat de patriotarzii bonjuristi (și ei nonconformiști și avangardiști la vremea lor), prostituat, apoi, de ”daciarzii” ceaușiști (opuși internaționaliștilor din epoca stalinistă), a ajuns, astăzi, să fie foarte departe de simplul și curatul sentiment de comuniune. Aici putem căuta și cauza urâțeniei în care apare îmbrăcat. Cred că indiferent sub cum l-am prezenta, patriotismul se potrivește, ca formă, exact ca nuca în perete, trendului contemporan de a desființa tot. Mai cu seamă într-o Europă a minoritarilor, care își abandonează istoria și se dezice violent de axiologia care a construit-o.