"Domnul Prudhomme” și Parisul de altadata

În " Memoriile domnului Joseph Prudhomme ” Henri Monier topește existența ternă și modestă a secolului XIX. Locația aleasă - Parisul - s-a născut a doua oară în timpul Revoluției din 1789, urmând ca viitoarele convulsii de la 1830 și 1848 să-i jaloneze ontogeneza, așa cum micile momente de criză devin momente de cotitură în viața omului, din primii ani ai copilăriei, până la maturitate. Personajul principal este, de fapt, eroul omniprezent în caricaturile veacului al XIX - lea și care - l personifică pe burghezul comun: visător, ambițios, artist, revoluționar, însă, totodată, pragmatic. Stilul narativ este simplu,liniar, și ne duce, cumva, cu gandul la jurnalul ținut de un om simplu, dar iubitor al artei și culturii, care dorește, prin umplerea paginilor unui caiet, să se apropie de zeii care îi îmbogățesc viața cu romanele, picturile sau reprezentațiile lor teatrale, După un slalom prin lumea teatrului și a finanțelor, ”domnul Prudhomme” , ajuns în toamna vieții, se retrage confortabil în redacțiaunui ziar, care îi oferă perspectiva globală a scenei veacului în care trăia. Ajuns la maturitate, și Parisul părea că și-a împlinit visul burghez, la umbra clădirilor înalte și a castanilor de pe Champs Elisee. Însă ... trecerea spre iarnă a vieții ”domnului Prudhomme” este marcată de un ”noiembrie furtunos” care despoaie, într-o clipită, arborii de podoaba lor verde și pe eroul nostru de averea și existența tihnită a Parisului său de-o viață.

”O lume se destramă”

 Romanul scriitorului nigerian CHNUA ACHEBE ne introduce în lumea exotică și plină de sacralitate a Africii precoloniale.
Prima parte a cărții ne expune un tablou viu al lumii unui sat african, în care toate se întâmplă ritmic, asemeni unui ritual care se repetă dintotdeauna. Aș fi tentat să speculez pe marginea atemporalității și armoniei universale, însă tabloul revelat de scriitor este atât de legat de etosul acelei lumi, încât a mă apropia de el pe calea observației pozitiviste - proprie nouă, europenilor - este fără sens.
De fapt, Chinua Achebe a reușit, prin tehnica lui narativă, să-i ofere cititorului o experiență ontologică excepție. Scopul este unul aprehensiv. Lectorul este trecut prin toate momentele și riturile de trecere ale clanului din care face parte Okongwo, eroul povestirii, pentru a-l face părtaș la experiențele sale de viață și, mai ales, pentru a cunoaște în mod empiric detaliile unei lumi sortite destrămării.
În partea a treia își face apariția ”omul alb” - sosit aici ”pe un cal de fier”. Administrația engelză și, mai ales, proliferarea unei noi credințe în comunitate sunt solventul care slăbește comuniunea dintre oameni.
Realizând pericolul desacralizării și inevitabila disoluție a comunității, eroul Okongwo face un gest extrem ucigând pe unul din mesageri, apoi - pentru a nu atrage ”mânia oamenilor albi” și pentru a-și salva clanul de la pieire - acesta își sacrifică atât existența sa de muritor, cât și pe cea spirituală, comițând păcatul de neiertat al suicidului.
Semnificația întâmplărilor așternute pe hârtie de scriitorul nigerian este profund spirituală, mâna destinului intervenind implacabil, în conformitate cu cele sorocite de ”Zeița Pământ”. Oamenii se supun cu stoicism, desprinzând o concluzie: ”După foc nu rămâne decât cenușă rece”. Cuvintele acestea, murmurate în gând de un tată dezamăgit de fiul care a îmbrățișat noua credință adusă de oamenii albi, aruncă o previziune sumbră asupra comunității africane de dinaintea colonizării.
   

”Supranatural” înseamnă ”omenesc”

               Titlul romanului nu pare să spună prea multe despre conținutul său. Ba, chiar, ar putea da impresia unei cărți dedicate unui subiect frivol, numai bună de citit într-o după - amiază leneșă de duminică. Însă maestrul Mihail Bulgakov reușește să se pună de-a latul paginii și să inducă cititorului o stare de disonanță cognitivă proprie romanelor lui Dostoievski. 

              Departe de compoziția densă a romanelor rusești din secolul al XIX - lea (de care îl despărțeau doar câteva decenii și o revoluție), romanul este scris într-un stil direct, aerisit, fără prea multe accente calofile. Eposul său suprarealist izvorăște din nostalgia evadării dintr-un cotidian fad și pozitivist, încorsetat în rigorile primilor ani de dictatură stalinistă. Dincolo de avatarurilre noii ere - pe care scriitorul le sugerează subtil în toată urâțenia lor - pielea lustruită a pesonajelor plesneste, lăsând să erupă în valuri vocația mesianică a spiritului rus. Suprarealitatea domină mentalul colectiv și se impune triumfătoare deasupra mecanismului social. 

             Ascuns în vestimentația standardizată a cetățeanului moscovit din perioada interbelică, mujicul flmând se dedă, fără jenă, actelor antisociale și ajunge să-și piardă într-o clipită statutul de ”burghez proletar” pentru un fișic de bancnote sau o pereche de pantofi noi. Devenit o pradă ușoară pentru scamatoriile unui grup restrâns de iluzioniști, intelectualul nespilcuit parcurge cărarea unui destin fatalist. 

                  Realitatea socială - inerentă romanelor rusești - este mototolită asemeni unui ziar cu aspect insipid și subiecte plictisitoare. 

                 Încrezători în măreția omului, Maestrul și Margareta parcurg, în partea a doua a romanului treptele unui drum inițiatic, pus la cale de însuși Satan. La final, aceștia primesc și ”răsplata”: o existență eternă, în pace, dar lipsită de lumină. 

               Prin încercările neobișnuite la care sunt supuse, personajele își dezvăluie cea mai importantă calitate a omului: aceea de a sfida timpul.