Condamnată de toți pentru efectele sale, alienarea este o condiție sine-qua-non a meditației. Straniul - atât de cautat în interbelic - izvorăște la Eliade din meditația mistică prin care el caută să își împace fațetele multiple ale sinelui. Cum împăcarea presupune și un act de judecată, e lesne de înțeles eșecul pe care l-a trăit. (eșec pe care l-a vazut la Giovanni Papini, dar pe care nu credea ca va ajunge să îl experimenteze și el). A mai ramas o cale de urmat: refugiul. Căutandu-și sinele, filozoful ajunge să se autoexileze. Deși criticată pentru calitatea epicului, "Isabel și apele diavolului" merită citită pentru vibrația profundă pe care o emană rândurile sale. Chiar daca nu este deloc o carte ușoară și atrăgătoare, prin stilul ei confesiv, combinat cu opacitatea abisală a trăirilor, ne pune în fața unei experiențe intelectuale inedite, plina de inefabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu